Scrisoare

Adevărul despre viaţă

26 martie 2011

Oamenii care pleacă, în general, se îndreaptă către noi orizonturi cu speranţa nebună de-a întâlni, pe drum, un viitor mai bun, mai luminos, mai drept şi mai bine plătit decât tot ce le-a fost oferit în trecut. Şi, de cele mai multe ori, păstrează în suflet, alături de iluzia îmbătătoare a strălucirii de dincolo de noua decizie, o mare dezamăgire amară ca rezultat final al tuturor frământărilor care le-au bântuit, cândva, nopţile albe, nopţile triste, nopţile chinuite.

Spun asta pentru că mă pregătesc, sufleteşte, de-o mare plecare firească. Liceul e gata acuşi, iar eu mă străduiesc să traversez cu brio finalul care-mi mănâncă zilele, şi nopţile, şi sufletul de tristeţe. Pentru că am destule motive cât să nu-mi surâdă ideea de cruntă despărţire, dar, totodată, mă declar, nu prea mândră, posesoarea unor amintiri deloc dulci care mă fac să oftez, câteodată, şi să mă oblig, în cel mai barbar mod cu putinţă, să-mi sincronizez fericirea cu ideea plecării.

Ştiu că sunt ceea ce lumea cunoaşte, astăzi, şi datorită şcolii în care am petrecut (prea mulţi?) ani plini de felurite experienţe. Şi, tocmai de aceea, nu-mi permit să afişez un zâmbet ipocrit, o opinie modificată genetic din condeie şi vorbe, şi, păstrând aceeaşi sinceritate care mă caracterizează, aleg şi acum, cu riscul de-a detrona mituri, impresii, păreri, să spun adevărul ascuns de circumstanţe învolburate care mi-a mâncat, ani de-a rândul energia şi entuziasmul. Totodată, şi ultima fărâmă de admiraţie pentru spiritul şcolii la care am rânvit multă vreme din exterior.

Spun asta aici pentru că am ales, de bună voie şi nesilită de nimeni, să scriu pentru revista şcolii un articol nu prea paşnic în care am dat cuvântul dezamăgirii mele profunde, adunată cu sârg în ani de efort şi inspiraţie. Şi, pentru că eram convinsă că n-o să mi-l publice nimeni, am ezitat, apoi, alegând să-i dau glas în faţa celor care-mi sunt, dincolo de graniţele prieteniei, cei mai buni critici. Ca să constat cu surprindere că şi alţii, ca mine, gândesc, simt, respiră aceeaşi opinie. Şi iarăşi mă-ntorc, dar fără să mă mai mir, călită de-atâta nepăsare, că nimeni, deşi situaţia actuală nu-i pe placul majorităţii, nu se sinchiseşte de asta. Ce-ar fi de schimbat? Multe de zis. De ce nu se schimbă nimic? Greu de zis.

Nu ştiu ce impact va avea articolul meu asupra lumii alecsandriste. Am să revin, după publicare, şi-am să vă spun. Dar mă tot întreb, de atunci, cum e mai bine în viaţă, când ţi-e dat să pleci spre alte orizonturi. Să începi să vorbeşti despre frumosul de-acolo, despre laptele şi mierea care curge numai în ochii celorlalţi din exterior sau să începi să înşiri, fără perdele, adevăruri dureroase, mărturisiri grele, confesiuni apăsătoare? Pentru că eu, una, deşi sunt adepta adevărului în orice, câteodată mi-e frică de realitatea ascunsă a lumii. Şi nu sunt foarte sigură câteodată că aş vrea, într-adevăr, să ştiu…

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde afkafk 27 martie 2011 la ora 1:11

    ok…si de ce abea acum inainte de a…pleca?
    hai ma…

    • Raspunde Alexandra Bohan 27 martie 2011 la ora 1:14

      Pentru că am încercat şi-n alte, multe, prea multe dăţi, însă am fost refuzată în moduri care nu mi-au lăsat niciodată loc pentru alte încercări. Şi-i târziu şi-am cam obosit, sinceră să fiu, să mă mai lupt cu morile de vânt…

    Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.