Carte

Nişte răspunsuri, Mihaela Rădulescu

12 martie 2011

Volumul Mihaelei Rădulescu este un ciclu de eseuri care vorbesc, în special, despre dragoste, dintr-o perspectivă uşor erotică, care depăşeşte cu mult, cred eu, sfera unui poetic cuminte.

Eseul care dă titlul cărţii cuprinde 50 de întrebări la care, promite solemn în incipit autoarea, s-a răspuns sincer şi fără ocolişuri, oferind cu generozitate şi cu drag cititorilor  inteligenţi, o parte din ceea ce reprezintă Mihaela Rădulescu dincolo de tot ce se vede cu ochiul liber. Din tot chestionarul acela care mi se pare nu doar lung, ci şi dificil (pentru că întrebările astea ar forţa pe oricine să se plimbe printre cărările sinuoase din dedesubturile-i învelite de timp…), pe mine m-a impresionat, sincer, întrebarea din final: „Care a fost cel mai romantic moment din viaţa ta? Iar dacă n-a fost, cum ar arăta el? […] Locul pe care, când pun capul, e fericire la fiecare a doua bătaie de inimă…”.

M-au impresionat, şi mărturisesc cu toată sinceritatea omului care nu e fan Mihaela Rădulescu, pe ici, pe acolo câteva observaţii care ascund un altfel de sensibilitate lăuntrică a omului pe care eu nu l-aş fi crezut în veci capabil să gândească, să trăiască, să scrie aşa. Şi uite-aşa am aprobat şi eu, cu emoţie, observaţia înţeleaptă că „dacă aş fi bărbat, n-aş iubi o femeie pentru frumuseţea ei, ci pentru feminitatea ei…”. Apoi am încuviinţat, cu toată încrederea, că „dorul e rezumatul perfect a ceea ce contează cu adevărat în viaţa ta”. Iar câteva pagini mai încolo am simţit şi eu că „acolo unde am văzut ceva frumos, unic, răsunător de profund, am zăbovit admirând cu nesaţ, îndrăgostindu-mă de suflete pe care mi-ar fi plăcut să le locuiesc, să le bântui, să le lipesc de al meu”.

Însă, dincolo de toate cuvintele frumoase aşezate frumos, într-o ordine aparte în cartea cu răspunsuri şi-ntrebări năucitoare, cel mai frumos şi mai sensibil fragment pentru care merită să citeşti întregul volum rămâne cel din eseul „3 zile. Studiu despre tine care”: Locuiesc vis-a-vis. Te văd în fiecare dimineaţă gol, cu ferestrele larg deschise. Nu mă arăt, căci asta te-ar face să zâmbeşti. Te studiez. Număr femeile pe care le porţi seara şi le încercuiesc pe cele care şi-au câştigat dreptul să deschidă fereastra dimineaţa. Îţi ştiu chipul speriat când eşti singur şi te-am văzut de-atâtea ori plângând după ce-ai umilit o femeie care tocmai a plecat. Ţi-am văzut toate măştile, căci într-o zi ai lăsat ferestrele deschise şi la pod. Trebuie să urci în fiecare zi treptele acelea, singur, ca să-ţi alegi cine vrei să fii. Cred că doar în 3 zile din ultimul an ai trăit fără nicio mască. Şi atunci îţi venea mereu în vizită aceeaşi femeie. Doar atunci închideai ferestrele. Toate. Şi trăgeai perdelele. Toate. Şi plecau. Toate celelalte. Intra cu spatele drept la tine, dar ieşea fugărită de cât de tare te-ar fi iubit dacă nu te-ar fi ştiut atât de bine… atât de rău, de fapt.

Nu iubi. Aşteaptă să vin să-ţi fac curăţenie.”

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

Lasa un raspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.