Jurnal

Despre literatura (?) de duzină

4 aprilie 2011

Citeam undeva, pe la Pleşu prin prăvălie, cred, un eseu în care autorul explica, argumentând puternic, de ce nu e de acord cu lista celor o sută, o mie, o (ne)infinitate de cărţi. Pentru că, ne spune el, contează, dincolo de marii clasici, de autorii canonici, de numele care se bucură de o puternică rezonanţă artistică, ceea ce îţi pică, pe neaşteptate, în mână şi care s-ar putea să te cucerească iremediabil, pe viaţă, fără să fie vreun „brand” care să-şi fi câştigat, de-a lungul vremii, un loc decent într-o listă subiectivă de titluri şi umbre.

M-am lăsat aşa, în voia sorţii, încă dinainte de a-l citi pe Pleşu. Pentru că, până pe la liceu, eu nu m-am omorât cu lectura, de niciun fel. Am citit, din conştiinţă, din ideea că trebuie, e musai, e nevoie şi pentru că am fost, pe la clasele mai mici, obligată, stimulată, motivată cumva să fac asta, însă niciodată îndeajuns cât să mă orientez singurică pe cărări nebănuite. Şi nu, şi-o recunosc acum şi oricând, nu am înţeles de la început cât de importantă e lectura în viaţa mea de şcolar (Fram, ursul polar?!), astfel încât am amânat vreme îndelungată să alerg după cărţi şi după mărturisiri de aur închise între coperţi.

Mai târziu, însă, mi-a picat în mână volumul Dincolo de bine, dincoace de rău. Despre iubire, semnat Alice Năstase şi Aurora Liiceanu, la recomandarea unei persoane dragi care ne-a spus, boboci fiind, că, înainte de-a ne da mari experţi în dragoste, n-ar strica să aruncăm o privire ca să vedem cum văd alţii, mai trecuţi prin viaţă ca noi, acest subiect atât de delicat. Şi am simţit atunci, pentru prima dată, că mă găsesc, mă regăsesc, mai bine zis, în gândurile unor femei pe care le-am dibuit cu suflet tânăr şi înţelepciune de om mare. Iar apoi, brusc, dintr-o dată, mi-am dorit să schimb ceva. Să mai caut. Să mai aflu. Să mai găsesc alte şi alte volume asemenea…

Mi s-a dat, mai apoi, Lorelei. Şi-apoi Pânza de paianjen. Şi, cam tot pe vremea aia, mi s-a dat, într-o seară de toamnă târzie, un volum gros, cu coperţi fabulos de roz, pe care era iscălit un nume de autor străin, nefamiliar, deasupra unui titlu cu adevărat ispititor: „Vreau să fiu VIP”. Şi m-am amuzat teribil citind cartea în timp record şi minunându-mă de flexibilitatea limbajului, de cât de dezinhibate erau personajele, de lipsa prejudecăţilor, de libertatea fără limite…

Am mai luat una. Şi încă una. Şi încă alte două. Şi-apoi am zis „stop!”. Pentru că, după ce citeşti cinci cărţi din aceeaşi colecţie (Fie Chic, la Polirom, fie cea de la Humanitas, al cărei nume nu mi-l amintesc, dar care are ca simbol o lămâie distorsionată), în care se „vând” aceleaşi stereotipuri, începi să te plictiseşti. Şi să te-ntorci de unde-ai plecat.

Din ce-am citit eu şi din ce mi s-a povestit, am construit un tipar fictiv al tuturor volumelor care caracterizează femeia modernă. Pentru că despre asta e vorba: femeia modernă, independentă, muncitoare, cu tendinţe „feşăn”,  încă singură, în căutarea bărbatului perfect.

Femeia modernă tipic americană are întotdeauna, printre prietenele caracterizate de-o prostie fără limite (cred că inteligenţa le e afectată de lipsa unui mascul feroce stabil în viaţa lor, zău aşa…), intercalat un gay musai cel mai bun prieten care dă sfaturi în dragoste, atenţie! (de fapt, cele mai bune sfaturi!), atunci când te aştepţi mai puţin. Totodată, această femeie modernă are un program super-full, deşi o dată pe săptămână iese obligatoriu la întâlnirea fetelor unde, cel mai frecvent, se îmbată, după care începe să povestească despre tipii pe care-i vânează cu disperare.

În jurul acestui personaj principal gravitează mai mereu câte o femeie musai măritată, cu copii, care face imaginea de ansamblu a unei maternităţi asociată unei torturi graaave, mai ceva ca-n Evul Mediu, de cele mai multe ori casnică, fără preocupări exterioare şi diversificate, care, uneori, îşi deplânge viaţa de familie şi cea sexuală (de altfel proastă, foarte proastă).

Revenind la personajul nostru principal, se întâmplă, nu ştiu cum, să cunoască tot felul de ciudaţi în împrejurări şi mai ciudat de disperate. Aici se întâmplă să difere poveştile, câteodată. Unul e negru şi cântă, altul e şef şi e obsedat de sex, un altul e chel, dar are bani în timp ce unul bubuie de inteligenţă, dar… are sigur un defect inadmisibil care-l taie de pe listă. În ciuda acestor tipologii, nu ştiu cum naiba se face, dar victima, ăăă, pardon, eroina, se alege întotdeauna (reţineţi, întotdeauna!), cu tipul ăla super-sexy, care e un amant excepţional, care are o slujbă bine-plătită, ştie să facă numai cadouri scumpe, conduce o maşină bengoasă, deţine averi catastrofal de înfoiate şi, pe deasupra, iubeşte cu mare foc şi pentru veşnicie. Na, bărbatul e, cică, real, chiar dacă, la prima vedere, pare să concureze cu Donald Trump, Mister Universe, Cassanova şi Făt-Frumos deopotrivă. Vi se pare, doar, vă spun eu.

Alcoolul nu lipseşte în relatări şi cauze, ţigările nici atât, iar sexul e… la discreţie. De cele mai multe ori, acestui minunat subiect i se dedică un capitol întreg (care n-are, în fond, decât o pagină şi jumătate, cel mult) cu câte-o descriere care diferă în funcţie de tipul ales. Ca la iaurt, de exemplu: dacă mănânci de vişine, o să descrii vişina care se presupune că e acolo. Dacă e de caise, la fel. Iar dacă e simplu, o să vorbeşti despre cât de bine ar fi dacă în lingura ta s-ar prinde şi ceva cu pulpă. De fructe.

După atâta happy-end tras la copiator, eu am ajuns să mi se facă rău. Prea multă zahariseală. În plus, mă cam plictisisem să încerc să-mi imaginez aceleaşi stereotipuri de proaste şi de feţi-frumoşi cu alte feţe, care ajung să se întâlnească, prin învârteli fantastice ale sorţii, în aceleaşi locuri-cheie. Pe lângă asta, limbajul fără perdea care voia să sublinieze cât de dezinhibat e omul modern m-a lăsat rece. Şi-am capitulat într-un final, convinsă că nu mă regăsesc într-un astfel de univers limitat cu care nu am nicio tangenţă. Poate dac-aş fi trăit în America… poate… (Dar, Slavă Cerului, ceva mă face să mă bucur că m-am născut departe de continentul minunilor posibilizate prin definiţie!)

Poveşti dintr-astea pe bandă rulantă există, tot înainte. Şi încă mai apar, etichetate nesimţit cu titlul de „best-seller”(!). Sunt rafturile librăriilor burduşite de ele, de coperţile lor pufoase, ochioase şi fabulos de colorate, şi de preţurile extraterestre care te fac să te întrebi, în bine, de bine, asupra calităţii „operelor”. Însă eu mă încăpăţânez să cred în continuare că astfel de volume fac parte din ciclurile alea care vin şi pleacă odată cu generaţiile (precum Sandra Brown, demodata Sandra Brown) şi care nu te fac, de nicio culoare, de nicio părere, om, înainte de toate.

Voi ce părere aveţi? Aţi citit? Aţi citi?

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde polimedia.us/fain/ 4 aprilie 2011 la ora 22:12

    Alexandra Bohan — Blog Archive — Despre literatura — de duzina…

    Sunt cărţile acelea cu coperţi colorate şi pufoase, destul de scumpe şi de citite, totuşi, care umplu rafturile librăriilor moderne. Sunt cărţile acelea în care se vorbeşte, astăzi, despre un soi de dragoste şi sunt poveştile în care se descrie, cel ma…

  • Raspunde verdedeparis 4 aprilie 2011 la ora 22:19

    Imi place mult postul tau, subscriu la ironia fina de printre randuri. Ma scarbeste conturul asta de femeie in care vor sa ne incadreze cu totii.

  • Raspunde mitzaabiciclista 4 aprilie 2011 la ora 23:06

    Nu sunt denumite în mod nesimţit „best seller” pentru că de altfel asta şi înseamnă „cel mai bine vândut” aşa cum şi persoanele culte şi cu o inteligenţă peste medie sunt mai puţine la număr automat că numărul de cărţi cu adevărat bine scrise dar care vor rămâne şi peste decenii sau veacuri în adevăratele biblioteci de studiu, sunt în fapt mai greu vândute. Selecţia o facem noi înşine, dar nu toată lumea e deşteaptă, trebuie şi cei mai puţin fericiţi cu un număr mare de neuroni activi să se poată delecta într-un fel anume 🙂 Sunt de acord că e bine să existe cineva care să îndrume, dar cine ştie să pună stavila şi unde? Unde se opreşte sfatul şi unde începe cenzura?

  • Raspunde Alexandra Bohan 6 aprilie 2011 la ora 20:05

    Verdedeparis, aşa e! Ni se propun nişte stereotipuri pe care nu prea avem cum să le evităm, mai ales când marea majoritate pare să fie în unanimitate de acord cu ele.

    Mitzabiciclista, pe mine, ideea de „best-seller” mă duce cu gândul, dincolo de sensul de bază, la ceva care merită, într-adevăr, să fie citit şi cumpărat. Eu sunt adepta conceptului „calitate, înainte de cantitate”, aşa că da, într-adevăr, asocierea cu acest concept de „cel mai bine vândut” pe mine mă cam înspăimântă. Pentru că m-am obişnuit, eronat, cred, să văd în mulţimea care cumpără astfel de volume oameni capabil să aleagă ceva de calitate. Sau nu.

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.