Scrisoare

Oferte, promoţii, reduceri şi PR

15 mai 2011

Într-o lume tehnologizată care se roteşte ameţitor în jurul maşinăriilor, e mai mult decât necesar să te legi la cap de tot soiul de servicii care sunt, în sinea şi-n menirea lor primordială, foarte folositoare, de altfel. Dar ce te faci când produsul dă, fireşte, greş, iar tu eşti nevoit să te confrunţi cu oamenii care ar trebui să-şi asume responsabilitatea pentru asta?

În zilele noastre, „clientul nostru, stăpânul nostru” a devenit, brusc, subit şi deodată, un mit, o poveste, un trecut irecuperabil. La marile şi miciile companii, angajaţi aplică metode care lasă de dorit în faţa clienţilor cu nervi sensibili şi foarte receptivi şi oferă, zâmbind drăgălaşi, în repetate şi chinuite rânduri, răspunsuri vagi şi informaţii corecte, e drept, dar, pe alocuri, incomplete (!) care degenerează, din mulţumiri şi fericiri ale clientului care şi-a însuşit un contract aparent suuuuper ok, în scandaluri şi dezamăgiri ulterioare, când celelalte clauze omise de personal răsar la suprafaţă. Dar asta e, deja, altă discuţie.

Eu nu sunt de acord cu ofertele alea risipite-n reclame ochioase, în care e scris mare, cât casa, oferta, iar jos, micuţ, micuţ de abia se înţelege, consecinţa ofertei cu pricina. Nu agreez deloc momentele în care personalul îmi vinde gogoşi despre cât de norocoasă sunt dacă îmi iau astăzi, aici, acum produsul x sau y care duhneşte de atâtea avantaje şi plusuri care eclipsează vreo câteva minusuri, pe sistemul dacă nu ştii, nu-ţi poate face rău.  Asta, însă, nu mă opreşte din îndrăgosteli subite de câte-un rezultat (nu reziduu) nou al tehnologiei aparent minunat că, deh, vorba aia, ochii văd, urechile aud şi inima cere, indiferent dacă buzunarul sună a gol şi, pe undeva, se-mpotriveşte cu bâlbâieli abstract-silenţioase.

Acestea fiind zise, ca să-nţelegeţi unde vreau să ajung, casc ochii mari când vine vorba de cumpărat una, alta ca să n-o păţesc, ca alţii. Citesc cu atenţie pliante până le descos de toate greşelile (gramaticale) şi le dezleg de semnificaţiile de dincolo de exprimările vagi. Răsfoiesc, în numele informării, reviste, scriu e-mail-uri ticsite de interogaţii, dau telefoane, spamez cu întrebări ajutătoare cârduri întregi de personal înainte de-a semna şi-a scoate banul. Nu mă dedau, însă, de la noutăţi, ascult cu interes, dar mă enervează la culme când cineva încearcă să mă convingă, împotriva voinţei mele, de cât de folositor e un lucru sau altul, când eu spun clar că nu, momentan nu-mi trebuie.

Acum ceva vreme am primit un telefon de la compania de telefonie mobilă cu care am contract (şi, implicit, contact) de muuultă vreme. Ăştia, dintr-o obişnuiţă pe care şi-au creat-o între timp, au prostul obicei de-a suna lumea ca să-şi etaleze ofertele speciale. Povestea asta se întâmplă, în medie, cam odată pe trimestru pentru că, nu-i aşa, clientul trebuie să-şi amintească, cumva, de existenţa lor în continuă dezvoltare.

Cum timpul a trecut de la ultima convorbire şi, prin urmare, s-a împlinit sorocul, mă sună nenea, se prezintă, îmi explică cine şi de unde e şi începe să-mi plouă mie un discurs (altul) construit anume ca să mă ameţească în noile oferte şi promoţii. Cu jumătate de gură îi arunc nişte da-uri şi mhm-uri plictisite şi aştept să termine că, nah, cumva, îl înţeleg, trebuie să îşi justifice şi el leafa. „Aş dori să vă prezint o ofertă special pentru dumneavoastră! Spuneţi-mi, vă rog…” îmi explică cu un entuziasm rupt din cele mai cretine reclame, „aveţi calculator?”. „Da” expediez în grabă. „Laptop sau desktop?” continuă vesel omuleţul. „Desktop” îi zic, în ideea că poate, poate mă lasă-n pace. Da’, de unde?

„Deci nu aveţi un laptop?” se miră angajatul, întrebându-mă din nou, ca să se asigure, probabil, că vorbesc serios. Sau, cine ştie, poate reacţia intra în discurs; nu m-am lămurit, încă. „Nuuuu”, răspund eu dornică să încheie mai repede. „Păi, şi n-aţi vrea să vă achiziţionaţi unul?”. „Momentan, nu…” îi zic încercând să-i sugerez că nu mă interesează de nicio culoare oferta lor. „Mhm…” zice el aşa, uşor nedumerit (Adică…hmm…?! Cum adică, nu vreau?!). „Ciudat” continuă el. „Atunci spuneţi-mi, vă rog, la calculatorul dumneavoastră aveţi o conexiune la internet?” continuă el strecurându-mi zâmbete printre întrebări. „Da, fireşte că am” revin eu, deja cu nivelul răbdării indicând roşu. „Şi sunteţi mulţumită?” întreabă cu insistenţă. „Da, foarte mulţumită” i-o întorc, sperând că, de data asta, scap. „Chiar aşa?” prelungeşte el interogatoriu, jucându-se cu nervii mei obosiţi şi fără chef să fie drăguţi. Îi trântesc un „da” convingător şi aştept, cu interes, să văd ce-i mai fată mintea în continuare.

„Ah, păi, atunci… mă tem că n-am ce să vă ofer.” Încheie el, puţin trist că nu i-a ieşit pasenţa. Eu zic în minte slavă Domnului, el îmi mulţumeşte pentru timpul acordat, ne dăm bineţe şi închid. Nu înainte de a-mi spune că, dacă cumva mă răzgândesc, să-l sun pe numărul ăla şi să-i spun, ca să îmi ofere el informaţiile aferente achiziţionării produselor şi serviciilor cu pricina…

Nu contest strategia lor, dar interogatoriul ăsta, în loc să mă încânte, m-a scos din minţi. Politeţea, însă, nu m-a lăsat să-i închid telefonul în nas şi să-l las cu discursu-n gât, aşa cum ar fi meritat s-o fac. Pentru că, dacă era să-mi facă cu ochiul oferta lor, m-aş fi dat singură de ceasul morţii să aflu, să cos, să descos, să caut, să mă interesez. Dar aşa mă lipsesc de serviciile lor agasante şi, în semn de protest, n-o să mă răzgândesc, când va fi vremea, în favoarea lor.

Cum, altfel, aş putea să-i pedepsesc? Pentru început, n-o să le mai răspund la telefoane…

PS: Articol înscris la concursul organizat de acsel!

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde Zaza 15 mai 2011 la ora 11:37

    Eu nu mai răspund de mult la telefon în astfel de cazuri sau, spun, direct că nu mă interesează. Uneori, timpul meu înainte de politeţe :))

  • Raspunde Marian 15 mai 2011 la ora 12:05

    Este un black-list in orice telefon. baga numerele lor ( pe masura ce te suna) aici si nu te vor mai deranja. Sau zi-le „Ciao, sint in roaming, vorbim miine!” si Zdrang!

  • Raspunde Lucian 15 mai 2011 la ora 14:14

    Ce fel de agent de vânzări e ăla care-ți spune că n-are ce să-ți ofere? Dacă ar auzi șefii lui ce gafă de proporții a făcut, după ce s-a jucat cu nervii tăi atâta timp, l-ar concedia în prima clipă. Păi ori stresezi până la capăt cu vă putem oferi…. chiar dacă nu vreți ori nu mai suni. Nu?

  • Raspunde Alexandra Bohan 15 mai 2011 la ora 14:21

    Zaza, finalul comentariului tău e de băgat la cap. Şi de urmat cu sfinţenie, câteodată.

    Marian, data viitoare nu mai răspund. N-au decât să-mi trimită pe mail, prin poştă, dar la telefon nu mai răspund. Pentru că devin, oarecum, agasanţi. Apeciez că vor să mă ţină la curent cu noutăţile, dar dacă n-am nevoie, atunci nu e cazul să insiste cu întrebări şi oferte. Probabil că, în viziunea lor, poanta asta ţine la alţii mai bine decât la mine.

    Lucian, n-am idee. După ce am închis n-am ştiut dacă să râd sau să plâng. Când mi-a spus că n-are ce să-mi (mai) ofere, eu m-am întrebat, fireşte, în gând, de ce-a sunat. Se mai întâmplă. E om şi el, are dreptul să greşească. Din fericire pentru el, a făcut asta pe banii altora.

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.