Scrisoare

Nu vreau să fiu o legumă!

13 iunie 2011

Am auzit de nenumărate ori că eşti ceea ce mănânci. Că vrei, nu vrei, tot ceea ce-ţi încântă papilele gustative şi sfârşeşte, apoi, prin intestinele tale doldora de bacterii mâncăcioase te reprezintă şi te defineşte în aceeaşi măsură în care o fac multe alte chestii (precum maşina, casa, biblioteca, bărbatul sau femeia etc.), la rândul lor.

Dacă ar fi să-mi aşez obiceiurile alimentare sub semnul principiului de mai sus, aş alege, probabil, în primă, ispititoare fază, mâncăruri care te menţin sănătos, voinic şi care te ajută să creşti mare. Nu m-aş deda în lături de la produse lactate, nu aş strâmba din nas la chestii verzi şi proaspăt înfrunzite, n-aş ofta adânc forţându-mi simţurile să facă eforturi de prietenie cu alimente pe care, în mod normal, nu le agreez. Pentru că da, înainte de toate, îmi doresc să nu mă-mbolnăvesc, urmând mai cu sfinţenie celălalt binecunoscut principiu: minte sănătoasă în corp sănătos. (De cap mai am, totuşi, nevoie… deocamdată.)

Cu toate astea, ideea că aş putea să fiu ceea ce (ar trebui să) mănânc, mă trimite, în exerciţii bolnave de imaginaţie, la o asociere leguminoasă, sălătoasă, lăptoasă şi tot aşa, care nu mă încântă prea tare. Şi nu, nici măcar desenele animate cu Popeye Marinarul n-au reuşit să mă convingă destul. În plus, am concluzionat eu că verdele, în combinaţie cu albul, nu mă prinde prea tare şi de aici, probabil, reticenţa mea pur alimentară… Iar leguma e cam fără viaţă, aşa, mi-am spus într-o noapte, şi asta nu se asortează, din nou!, cu stilul meu activ de trai.

Mănânc, însă, o groază de fructe. Aş putea, foarte bine, să fiu, în acelaşi timp, o cireaşă, un măr, o banană, un kiwi, o portocală, un pomelo, un pepene roşu şi mai încă, destul cât să mă transform într-un compot mixt de fructe răcoroase. Asta, însă, nu se pune. Cumva, principiul ăsta se aplică doar pentru alimentele care au ok-ul „specialiştilor” (îi recunoşti uşor, sunt uscăturile alea leşinate de la tv care vorbesc obosit şi surmenat de parcă n-au mâncat de două zile altceva decât salate dintr-alea verzi pe care ni le laudă nouă) şi pe care, aţi ghicit, nu le ingeră cu regularitate, de enşpe ori pe zi, mai nimeni.

Înainte, însă, de-a adopta refuzul, am încercat şi eu cu salată (că tot e în trend să fii bio, toată lumea încearcă să mănânce super-mega-extra-ultra-sănătos şi tot aşa…). Mi-am impus să încerc, vă jur. Şi n-a fost uşor. Dar, după o săptămână în care micul dejun egal salată, prânzul egal ceva plus salată, iar cina, aţi ghicit, egal iarăşi salată, am capitulat cu demnitate. Papilele mele intraseră-n grevă, iar stomacul meu era să-şi dea demisia.

Aşa că m-am lăsat păgubaşă. Nu, eu nu vreau să fiu o legumă. Şi nici lapte. Şi nici urdă. Şi nici o salată leşinată şi verde… Eu vreau să fiu ceva care-mi place. De bine, de rău, cu asta, măcar, cred că pot să supravieţuiesc.

Dacă suntem ceea ce mâncăm, voi ce sunteţi? Ce-aţi vrea să fiţi?

Sursa foto

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde Zaza 13 iunie 2011 la ora 20:56

    Cea mai bună legumă creşte în coteţ. Spune o vorbă bună şi .. adevărată. Până una alta ne mulţumim cu pizza de la mamma mia, sau cu prăjiturile de acolo. :>

  • Raspunde somnulescu 14 iunie 2011 la ora 13:24

    Eu as vrea sa fiu eu :)) OH WAIT, chiar sunt! Nu esti ceea ce mananci, avand in vedere ca fiecare dintre noi are un meniu mai mult sau mai putin diversificat. Cu toate astea imi place cum ai abordat „problema”.

  • Raspunde gelu purcelu 14 iunie 2011 la ora 19:56

    varza, porc sau chicken..depinde de situatie..

  • Raspunde 2muraturi 16 iunie 2011 la ora 14:38

    muraturi ?

  • Raspunde Serafim 9 mai 2013 la ora 17:34

    Hristos.

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.