Scrisoare

Visele pe care nu le-mplineşti niciodată

23 iunie 2011

Sunt o categorie aparte, care nu se-ncadrează nici în tabăra succeselor, nici în cea a eşecurilor. Nu-s nici mari pierderi, dar nici mici câştiguri. Sunt, însă, nişte flăcări care ard până când, fără să ştim cum, fără să ştim de ce, se sting şi atât, lăsând în urma lor doar o umbră deasă de fum care ne bântuie multă vreme după ce vântul a-ncetat să mai bată.

Sunt visele acelea din copilărie, care gravitau bezmetic în jurul tuturor jucăriilor râvnite cu sârg, dorite profund. Sunt visele acelea din nopţile fără somn care începeau cu „când am să fiu mare…” şi-n care, cu ochii deschişi, încercai să-ţi compui un viitor luminos, radios, fericit, plin de tot ce-ţi poftea inimioara. Sunt visele alea pe care nu le uiţi niciodată şi de care-ţi aduci aminte, zâmbind trist, atunci când zăreşti prin câte-un geam de  vitrină maşinuţe teleghidate, păpuşi barbie sau chipul îmbătrânit al primei tale iubiri.

Visele pe care nu le-mplineşti niciodată rămân în suflet ca un simbol al celui care-ai fost odată, când erai, fireşte, mic. Sunt semnul unor zboruri eşuate încă dinainte de prima decolare. Sunt amprenta unor speranţe pe care le-ai investit fără să ţi le revendici niciodată după.

Eu cred că fiecare dintre noi are asemenea vise de care-şi mai aminteşte câteodată. În sufletul nostru, un colţ rămâne mereu înveninat de umbra dorinţelor care nu şi-au găsit încă o împlinire. Ca nişte greşeli care ne-au învins şi de care-am uitat, ca nişte greşeli care ne-au călăuzit mereu paşii şi pe care nu le-am remediat niciodată.

Eu mi-am dorit mai întâi să zbor. Apoi, mi-am dorit să trăiesc ca-n poveşti. Să fiu, din când în când, o prinţesă blondă cu ochi albaştri şi rochii bufante care te fac să strigi de admiraţie şi pantofi cu toc pe care să simţi că pluteşti la balurile-mpărăteşti. Să fac parte din categoria celor care se sfiesc să dea replici, să riposteze, să iasă în evidenţă. Să fiu modestă, să tac. Şi, la sfârşit, să fiu recompensată cu dragostea frumosului prinţ doldora de calităţi. N-am reuşit decât să-mi doresc. Şi să visez, în continuare, dureros de intens. Intens de dureros. Întotdeauna. Mereu.

Pe tine ce vise neîmplinite din copilărie te mai bântuie câteodată?

Sursa foto

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde somnulescu 23 iunie 2011 la ora 14:24

    Cand eram mic vroiam sa fiu mare, oh wait!

  • Raspunde Marian 23 iunie 2011 la ora 21:08

    „Nu vrea sa iasa…. nu vreau sa vrea sa iasa….”
    cam asta reflecta raspunsul meu la intrebarea ta… 😉

  • Raspunde Alexandra Bohan 23 iunie 2011 la ora 21:20

    Somnulescule, dar ai ajuns mare… Să-nţeleg că acum nu-ţi mai doreşti să-ţi fi dorit asta? 😀

    Marian, mă mai consolez uneori cu ideea că unele lucruri (nu) se întâmplă cu un rost, chiar dacă, la prima vedere, par de neînţeles. Dar… cine poate spune cu exactitate?

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.