Scrisoare

Câteodată nu-mi mai amintesc

23 decembrie 2011

Se spune că unele lucruri nu se uită niciodată. Că, într-adevăr, există emoţii atât de puternice, bătăi de inimă atât de pătrunzătoare încât memoria, acest mecanism fantastic al vieţii, nu-ţi dă voie, de nicio culoare, să nu îţi aminteşti.

Eu cred că, uneori, amintirile noastre o iau razna. Sub influenţa unui prezent care se întâmplă des să schimbe opinii şi, cel mai important, oameni, puterea amintirilor slăbeşte vizibil. Şi, da, într-adevăr, la un moment dat pur şi simplu nu îţi mai aminteşti.

Nu ştiu să port râcă unor oameni pe care i-am iubit şi despre care ştiu sigur că nu m-au iubit înapoi. Cu toate astea, însă, nu reuşesc să reiau cursul unor întâmplări fericire care mi-au colorat, înainte de marile rupturi, iubirile platonice, visate, neîmplinite şi frânte de ei. Cumva, prezentul, sau ce-a urmat după extaz, furtuna aceea de după calm despre care se tot vorbeşte, a năclăit tot ce-a fost frumos cândva şi, în încercarea mea de-a scăpa de rău, am aruncat peste timp şi coroane, şi flori, şi ramuri, şi rădăcini…

Nu ştiu să urăsc oameni care şi-au petrecut zile întregi urându-mă, însă ştiu sigur că nu am nici cea mai vagă idee unde în minte să caut ecoul clipelor rare în care am zâmbit sincer alături de ei. Pentru că cele mai urâte cuvinte, cele mai ascuţite săgeţi le-am primit, fireşte, după dulcele de la-nceput şi, din acelaşi instinct de apărare, m-am scuturat şi de cauză, şi de efectele ei nefaste.

Nu ştiu să îmi exprim repulsia ori dispreţul faţă de cei care m-au vândut şi desconsiderat după ce au pretins timp îndelungat că-mi sunt cei mai apropiaţi prieteni. Nu ştiu cum să împart dreptatea, nu ştiu să aleg graniţe şi limite când vine vorba de fericirea în amintirile mele. Dar constat, însă, cu tristeţe că, dacă e adevărat că oamenii se schimbă, atunci şi amintirile, prin acelaşi mecanism ciudat şi întortocheat, se pot da uitării. Şi, astfel, din iubiri profunde şi eterne, ajungi să urăşti omul care altădată îţi era aliat, prieten, partener şi concubin, sau, mai rău, ajungi să nu ţi-l mai aminteşti. Iar asta, probabil, anihilează toată intensitatea lucrurilor frumoase care au fost şi care, ce păcat!, azi nu mai sunt…

Sursa foto

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde Rus Bianca 26 decembrie 2011 la ora 23:16

    Trist…dar adevarat, pentru ca partile rele care se intampla ulterior au o forta covarsitoare asupra tuturor momentelor bune…O sa invatam vreodata sa le delimitam si sa apreciem alea bune, si apoi sa reusim sa trecem pe alea rele? Putem spera spre bine, dar ar trebui sa fim realisti in acelasi timp…

  • Raspunde Alexandra Bohan 28 decembrie 2011 la ora 11:10

    Bianca, eu cred că uneori nu prea putem să delimităm, să alegem, să controlăm ce ar trebui să ne amintim şi ce nu. E un mecanism involuntar care funcţionează pe bază de emoţii. Şi, câteodată, pur şi simplu uităm. Nu ne mai amintim. Ca şi cum n-ar fi fost…

  • Raspunde Tony 29 decembrie 2011 la ora 22:04

    Atat amintirile frumoase, cat si cele mai oribile, iti revin in minte prin tot ceea ce se intampla in prezent. Involuntar, chiar si cel mai mic obiect te poate determina sa te gandesti la ce a fost, cum a fost si ce ar fi fost daca… Asa cum a punctat si Bianca, partea negativa este ca iti amintesti mai mult de cele urate decat de cele frumoase. Treptat, primele se vor face uitate in negura timpului doar daca intervine o stare de fericire in viata.

  • Raspunde Alexandra Bohan 31 decembrie 2011 la ora 15:47

    Tony, eu cred că există multe lucruri care ne influenţează vieţile şi, mai ales, amintirile. Dar, dintre toate, factorul decisiv rămâne tot omul care, după voinţă, după putinţă, ne face să ne simţit bine sau rău, puternici sau slabi, învingători sau învinşi…

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.