Scrisoare

Dacă aş fi trăit într-un timp de aur

25 mai 2012

Am fost sâmbătă seară la Palatul Roznovanu. Impunătoarea clădire care până acum nu mi s-a arătat decât în toată-i splendoarea exterioară, a fost invadată de câţiva ieşeni curioşi care au profitat din plin de oportunitatea porţilor deschise oferită de Noaptea Muzeelor. Dar nu despre asta voiam să vă vorbesc…

Am avut norocul de-un ghid care ne-a vorbit, în cele câteva minute ale turului rapid, despre casa în care au trăit oameni cu funcţii şi staturi impunătoare, posesori de minţi luminate de cultură şi frumos. Am păşit în holul călduros luminat, am urcat scări de marmură decorate cu balustrade ornamentate simbolic pe care obişnuiau, altă dată, să urce doamne cu pălărie, şi am sfârşit într-o încăpere mare, decorată de portrete, care a fost, cândva, sala de bal ce găzduia cele mai frumoase dintre seratele Iaşiului drag.

Recunosc, povestea, cadrul, scările, candelabrele, m-au rupt de lume şi m-au aruncat într-o avalanşă de melancolii. Şi m-am trezit, brusc, dorindu-mi să fi trăit atunci. Să fiu şi eu, măcar pentru o clipă, pentru un vis, pentru o seară, o doamnă distinsă cu pălărie şi rochii fastuoase, care participă la baluri şi serate. Să vorbesc, cu neprefăcut accent, o franceză stilată, aşa, ca-n toate romanele adolescenţei mele şi să am, pentru nopţile cu nesomn, grădini veşnic îmbobocite la distanţă de-o încuietoare de geam…

Să am bucle răzleţe şi să ascult, pe furiş, cum marii artişti ai tuturor timpurilor cântă, dansează, citesc poezii. Să mănânc în veselă de argint şi să mă prăbuşesc de emoţie la fiecare piesă de teatru cu final neaşteptat de nefericit. Să iau lecţii de pian, să dansez valsuri neîmpiedicate pe acorduri vieneze şi să cobor, uşoară ca fulgul, plimbându-mi graţios mâinile îmbrăcate de mănuşi fine pe balustradele lustruite de magie.

În adâncul sufletului meu, mi-am dorit să fiu un soi de doamnă, un soi de prinţesă, un soi de cineva din lumea bună. Numai că, în schimbul iluziei mele încărcată de frenetică fantezie, la ieşirea din aceiaşi clădire, m-am izbit, în hol, de o oglindă mare în care am zărit imaginea cutremurătoare a realităţii imediate. În faţa mea, stătea un om simplu, acelaşi care, zilnic, îşi plimbă grijile dintr-un buzunar în altul al blugilor prespălaţi. Am revăzut propriile-mi aspiraţii demne de pantofi comozi, sport, şi, într-o clipită, mi-a fulgerat prin minte secunda împovărătoare în care nu ştiu cum se face că mi se întâmplă mereu să arunc, seara, în coşul de rufe, tricourile îmbibate de griji, cafele, resturi de parfum şi de fum de peste fiecare obositoare zi.

Şi, atunci, am înţeles că, în ciuda ideilor mele îndrăzneţe cu care mă oblig să privesc către soare înalt şi lumi bune, uneori, ceva nu se asortează în context. De data asta, acolo, intrusul eram, prea evident, eu…

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde Florin 26 mai 2012 la ora 17:34

    E putin probabil sa mai existe vieti ca odinioara asa, cu tot tacamul mentionat de catre tine. Sincer, nu cred ca mi-as fi dorit si nici nu-mi doresc sa fac parte dintr-o lume care nu ma caracterizeaza si nu ma ajuta mai deloc sa ma regasesc in distinsele lor obiceiuri. Am avut placerea de a vizita de cateva ori aceasta cladire iar din punct de vedere arhitectural e super. Eu n-am simtit o poveste si nu m-am ciocnit cu intrusul din mine. Maybe next time 😀 desi as miza mai mult pe prezent, pe ceea ce sunt…

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.