Scrisoare

Verdictul? Ne-iubire…

8 mai 2012

Nu ştiu, e întotdeauna trist şi greu să vorbeşti despre iubirile alea orientate greşit, unidirecţional, în care doar unul dă, şi celălalt nici măcar nu se sinchiseşte să primească. Sau, cel puţin, mie aşa mi se pare. Mie aşa mi s-au arătat, în toate scenele dezvăluirilor lor incomplete, întotdeauna pe jumătate.

Cunosc pe cineva care suspină de vreun an şi ceva după un el care, de câteva luni bune, şade confortabil şi bine într-o relaţie pe cât de pufoasă, pe atât de serioasă. Şi, în ciuda faptului că el nu dă niciun semn că şi-ar dori să se avânte către alte ţinuturi, iubiri, evadări, ea încă încearcă, cu disperare, să se remarce, să-l aprobe, să fie băgată în seamă.

M-am izbit de multe ori de situaţii în care el, deşi contrazis de toţi, găsea mereu aprobarea la ea. Apoi, în circumstanţe în care el a încercat în repetate rânduri s-o demită dintr-o oarecare funcţie explicându-i, cât se poate de evident, că e incompetentă, am privit aproape consternată cum ea a finalizat cedând oficial, de bunăvoie şi fără să încerce să-şi exercite, măcar, dreptul la replică. Iar apoi, la ceva vreme după ce el a preluat mândru responsabilităţile (şi, mai ales, drepturile) cu pricina, ea l-a încurajat public, lăudându-i nădejdea, competenţa, inteligenţa…

Se like-uiesc frecvent, prieteneşte, dar continuă aproape mereu prin a se certa, şi sfârşesc, de fiecare dată, cu o oarecare împăcare. Iar el, în ameţeala asta, debitează şi aberează găleţi de trăsnăi pe care ea, în mod normal, nu le-ar încuraja, dar pe care se trezeşte mereu susţinându-le şi propagându-le pentru că, nu-i aşa?, el crede în asta şi i se pare normal să creadă şi ea…

Eu, una, nu ştiu cum să reacţionez aici. Să-i apreciez perseverenţa? Să-i critic moliciunea? Să-i încurajez demersurile de-a se face remarcată? Să încerc să-i sting pornirile, intenţiile, gândurile care se îndreaptă în direcţii fără sens?

Aş vrea să ajut, dar nu ştiu cum. Aş vrea să-i explic, dar simt că nu pot. Aş vrea să pot să fac ceva, dar am senzaţia că mă depăşeşte problema şi, câteodată, mă bântuie gândul straniu că, în tot amalgamul ăsta se întâmplări, ea nu face altceva decât să spere, continuând să încerce, disperat şi trist, trucuri vechi, poate-poate lucrurile se vor orienta magic, etern, către soare.

Eu ştiu că, atunci când am constatat, după demersuri plănuite până la epuizarea ideilor, că oamenii de care mă îndrăgostisem nu-mi pot împărtăşi emoţiile, mi s-a părut cel mai înţelept să renunţ şi să încep să caut alte orizonturi către care să-mi ridic braţele şi să-mi înalţ visele. N-a fost uşor (când e?), dar măcar mi-am revendicat dreptul la independenţă şi, în timpul covalescenţei mele profunde şi dureroase, am reinventat rosturi şi sensuri pentru un mâine etern, care stă la pândă de fiecare dată când apune soarele.

Am motive temeinice să mă-ndoiesc, pentru ea, şi pentru cei care împărtăşesc poveşti similare, că lucrurile se vor răsturna miraculos. Şi regret în avans un timp care trece fără folos şi care, din păcate, nu se va întoarce niciodată, oricând de mult i-am iubi pe cei care, dintr-o tragedie, nu ne iubesc la loc.

Se-ntâmplă.

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde Verdictul (evident) de neiubire | Alexandra Bohan | BunDeCitit.ro 9 mai 2012 la ora 2:39

    […] (evident) de neiubire | Alexandra Bohan alexandrabohan.com : Eu, una, nu ştiu cum să reacţionez aici. Să-i apreciez perseverenţa? Să-i critic […]

  • Raspunde Sebastian 9 mai 2012 la ora 9:56

    Ei, nu e nicio tragedie dacă nu ne iubesc, e pierderea lor :))

  • Raspunde Florin 9 mai 2012 la ora 14:14

    Cunosc multe astfel de cazuri. Din pacate sunt triste si fara folos. Cineva iubeste iar cineva este indiferent. Probabil atitudinile complet diferite ale celor doi, din povestea ii va desparti definitiv odata si odata. Dragoste cu sila nu se poate…

  • Raspunde Cand cineva te vrea dar tu nu observi | blog | Florin Adamache 10 mai 2012 la ora 0:01

    […] articol este o replica la “Verdictul? Ne-iubire…” scris de […]

  • Raspunde Lucian Mustaţă 10 mai 2012 la ora 0:21

    Există un singur cuvânt pentru situaţiile astea: „chimie”.

    Soluţia: rupe-o pe acea persoană pentru o perioadă de „Făt-Frumos”ul de care e îndrăgostită. Şi prin „rupe-o” înţeleg să încerci (dacă vrei să nu o vezi cu psihicul la pământ peste câteva luni) ori să o faci să conştientizeze că e efectiv mai bine să întrerupă toate contactele pe care le are cu el, fie să le întrerupi tu aceste contacte. Bineînţeles, asta e aproape imposibil, dar într-un final o să-ţi mulţumească.
    După cum spune un bun prieten d-al meu, psiholog de formare şi mare afemeiat, ca să-i dau papucii actualei trebuie ca pretendenta să fie mai bună măcar într-o privinţă. Şi sunt rare cazurile când se întâmplă asta. Şi nu numai în relaţia mea.

  • Raspunde Alina 10 mai 2012 la ora 10:54

    E foarte greu sa’ti dai cu parerea sau chiar sa incerci sa faci ceva nefiind in acea situatie! Pare simplu, insa in realitate, indiferent de situatie, doare oricum… Acestea sunt lucruri pe care nu le poti controla nici tu, nici altcineva si din acest motiv lucrurile vin de la sine… Trebuie doar sa’ti dai seama cand sa te opresti… e trist…

  • Raspunde Mikajulia 10 mai 2013 la ora 22:31

    Speranta moare ultima iar cand moare si nu poti sa umpli golul lasat, decat cu desnadejde si tristete, te cramponezi de un vis . Realitatea fiecaruia e o binecuvantare sau un chin, insa nu avem dreptul de a ne amesteca fara a gandi bine urmarile si daca suntem in stare sa le suportam, la randul nostru.

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.