Scrisoare

Între mai puţin, mai mult şi puţin mai mult

28 iulie 2012

Trăim toată viaţa învăţând dureros că trebuie, în permanenţă, să-i convingem pe cei din jurul nostru de câte ceva. Mai întâi, ne convingem părinţii că suntem copii buni şi ascultători ca să primim recompense dorite. Apoi, în şcoală, petrecem timp cu nasul în cărţi asimilând informaţie ca să ne convingem dascălii că suntem competenţi şi capabili să fim recompensaţi cu note bune. În adolescenţă, ne convingem prietenii că suntem cool, ca să fim primiţi în găşti numeroase şi distractive, iar la serviciu ne dăm de ceasul morţii să dovedim că suntem capabili să facem mai mult decât ceilalţi, ca să fim răsplătiţi ca atare.

Câteodată mă întreb la ce bun atâta stres. Dorinţa de-a fi bun, cool, competent, apt să sfidezi barierele impuse în ideea de a demonstra că poţi face lucruri bune în plus, ne costă uneori mai mult decât acoperă, frecvent, asigurările medicale. Cei care se nasc cu spiritul competiţiei curgându-le prin vene, cu ambiţii înalte şi statornice cât un munte, sunt predispuşi frecvent la ulcere şi boli pe fond de stres, spre deosebire de cei care îşi acceptă, cu calm, soarta fără zbucium suplimentar.

N-am înţeles niciodată de unde vine ideea asta de a avea mereu mai mult, care mie îmi sună, uneori, a lăcomie. Părinţii propun adesea copiilor lor să se facă medici sau ingineri, pentru că de-acolo iese banul, în timp ce profesiile de vis -aşa cum sunt numite opţiunile sincere ale copilăriei- sunt lăsate deoparte pe motiv că nu aduc suficiente satisfacţii materiale. Şi, pe alocuri, odraslele aleg facultăţi care nu le plac în mod deosebit doar pentru a-şi vedea părinţii fericiţi, şi sfârşesc prin a fi ei înşişi nefericiţi şi neîmpliniţi în ceea ce fac, din obligaţie, în fiecare zi.

Am citit la Macku un citat dintr-un film pe care l-am văzut şi eu acum ceva vreme, şi care spune aşa: We buy things we don’t need, with money we don’t have, to impress people we don’t like. Şi, pentru o clipă, m-am gândit că nu trebuie să fie întotdeauna aşa. Că putem trăi fericiţi făcând ceea ce ne place, cum ne place şi, mai ales, cu oameni care ne sunt pe plac. Numai că, în majoritatea timpului, suntem în permanente competiţii şi, din dorinţa de a nu rata şanse care să ne ducă spre glorie, alegem calea mai complicată. Cu lucruri care nu ne trebuiesc, cu bani pe care nu-i avem, cu oameni care nu ne sunt, obligatoriu, pe plac…

Eu cred în less is more şi în more isn’t always better. Dar poate cred greşit, căci, conform unora, nu ăsta e drumul care duce spre fericire, împlinire, succes…

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde anda_elena 28 iulie 2012 la ora 23:42

    Eu cred ca nu cu altii trebuie sa luptam, ci cu noi insine. Noua trebuie sa ne demostram. Pe noi trebuie sa ne intrecem. Asa am fi mai buni – asa ne-ar vedea si altii – mai buni, fara sa fie nevoie de un efort din partea noastra sa le aratam ceva.

  • Raspunde Mack 2 august 2012 la ora 17:42

    Am o teorie, nebuneasca, care cel putin in mintea mea e sustinuta de cateva exemple. Stiu ca venind din partea mea (si mai ales a domeniului profesional) e cu atat mai crazy, dar ideea suna asa:

    Tot drumul spre succes care urmeaza niste etape, nastere, gradinita, scoala, gimnaziu, facultate, serviciu, castatorie, etc si pe care suntem impinsi de la spate sa-l urmam, ca „asa e normal” sau din alte motive, e O PROSTIE. Sau, ma rog, nu e neaparat o prostie, dar nu-i singura metoda de a fi implinit. Am o banuiala ca daca mi-as baga picioarele in el Iasi, in el serviciu, mi-al lua adio de la prieteni si familie si as pleca, aiurea prin lume (atentie, nu la munca in Italia, Spania, etc) sa vizitez locatii si sa intalnesc oameni, nu cred ca as duce-o prea rau…

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.