Carte

Ochiul căprui al dragostei noastre, Mircea Cărtărescu

19 iulie 2012

Încă de la primele cuvinte, am recunoscut stilul unic al lui Cărtărescu de-a reda în pagini puţine idei multe, documentate şi exemplificate, cu care m-am familiarizat încă de când i-am citit binecunoscuta carte De ce iubim femeile. Dintre multele gânduri de actualitate cu care vine acest volum, pe mine m-a impresionat cel mai tare eseul care-i dă şi numele, şi anume Ochiul căprui al dragostei noastre, unde autorul povesteşte despre triunghiul creat de mama lui, fratele geamăn (Victor) şi el.

N-aş putea să spun exact ce m-a sensibilizat, ce m-a emoţionat, ce m-a durut, ce m-a surprins mai tare. Pentru că povestea este, în sinea ei, foarte tristă, întrucât autorul mărturiseşte dureros că fratele său, cel cu care a venit odată pe lume, jumătatea lui din aceiaşi mamă, moare într-o zi, fără nicio explicaţie suplimentară care să-i lămurească pe părinţi. Condamnat să se nască cu sindromul situs inversus totalis (afecţiune congenitală în care toate organele interne toracale şi abdominale sunt aşezate ca-n oglindă -adică inima pe dreapta, plămânii inversaţi etc.- şi în care individul este predispus la infecţii pulmonare ce pot fi, deseori, fatale), este răpus în spital de-o pneumonie pe care o contactase odată cu fratele său. Iar traiul în plin comunism, îmbibat de restricţia privind anumite informaţii, a lăsat în urma lui o dilemă profund dureroasă.

În graba lecturii mele, am spicuit câteva cuvinte, câteva gânduri, câteva sfaturi semnate Mircea Cărtărescu, pe care le-mpărtăşesc cu voi.

  • Oamenii vin pe lume, cresc, îmbătrânesc şi mor. Nu mai pot crede în minuni.
  • Dar după câteva zile de „trăit viaţa” mă-ntorc înspăimântat la bancul meu de lucru, căci pentru mine viaţa nu-nseamnă contemplarea norilor, ci însăşi munca mea, fără de care nu simt că trăiesc, şi n-aş simţi că trăiesc nici în paradis. E o pervertire prostească a sensului vieţii, dar eu, aşa cum sunt făcut, nu ştiu alt sens. Dacă nu lucrez, timpul curge în gol şi viaţa mea se scurge în vârtej ca apa în orificiul căzii.
  • Nu e vorba aici despre glorie – ce glorie să aştepţi într-o ţară în care omul de pe stradă nu poate numi nici trei scriitori contemporani?
  • Să fii poet, în România şi aiurea, înseamnă să fii capabil să vezi frumuseţea acolo unde n-o vede nimeni altcineva: în pisica moartă din parabola Zen, cel mai prezent/absent, cel mai umil/sublim şi cel mai blând/periculos obiect de pe lume.
  • Unde nu e loc de paradox, nu-i loc nici de controversă.
  • După cuvintele lui Mallarme, „lumea întreagă există doar ca să se ajungă la o carte frumoasă”.

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde Sebastian 19 iulie 2012 la ora 12:28

    Am căutat un pic, dar cred că asta e parabola cu pisica moartă (că mi-a rămas mintea acolo: despre ce e parabola asta?). E din cartea „Templul de aur” a lui Yukio Mishima:

    „În perioada T’ang trăia un bine cunoscut preot Ch’an pe nume P’u Yüan, care locuia pe muntele Nan Ch’üan şi de aceea i se spunea Nan Ch’üan – Nansen în japoneză. Într-o zi, când toţi călugării erau la tunsul ierbii, apăru în templul liniştit o pisicuţă. Toată lumea era curioasă s-o vadă. Au fugit după bietul animal şi l-au prins. Acesta deveni obiect de dispută între aripa estică şi cea vestică a templului: fiecare voia să-l ţină pentru el. Părintele Nansen, care urmărea cearta, înşfacă pisicuţa de ceafă şi, punându-i cuţitul pe gât, spuse: „Dacă sînteţi în stare să spuneţi ce trebuie, pisicuţa este salvată; dacă nu, va muri!” N-a fost nimeni în stare să răspundă, aşa că părintele Nansen omorî pisicuţa şi o aruncă.
    La lăsarea serii se întoarse la templu mai marele discipolilor, Choshu. Părintele Nansen i-a spus ce s-a întâmplat şi i-a cerut părerea. Choshu îşi scoase imediat pantofii, îi puse pe cap şi părăsi încăperea. Văzînd acestea, părintele Nansen se jeli: „Oh, dacă ai fi fost aici astăzi, viaţa pisicuţei ar fi fost cruţată.”
    Aceasta era povestea în linii mari. Partea în care Choshu îşi pune pantofii pe cap era considerată deosebit de dificil de interpretat, dar după spusele stareţului, nu ridica nici o problemă.
    Motivul pentru care părintele Nansen omorâse pisica era anihilarea iluziei sinelui şi stârpirea tuturor gândurilor vane ori a închipuirilor. Dând dovadă de necugetare, tăiase capul pisicii, îndepărtând astfel orice contradicţii, opoziţii şi duşmănie între sine şi ceilalţi. Această faptă era cunoscută sub numele Sabia-ucigătoare, pe când cea a lui Choshu – Sabia dădătoare de viaţă. Gestul, de o infinită mărinimie – să poarte pe cap obiecte murdare – este considerat o dovadă de nobleţe budistă.”

    • Raspunde Alexandra Bohan 19 iulie 2012 la ora 12:36

      Sebastian, e interesantă parabola, dar nu despre asta vorbeşte Cărtărescu. El zice la un moment dat că o pisică moartă este nepreţuită, în sensul că nimeni nu poate pune un preţ pe ea. 🙂

  • Raspunde Sebastian 21 iulie 2012 la ora 1:28

    Ah, era cealaltă parabolă pe care o găsisem, deci… 🙂

  • Raspunde Cristian 9 octombrie 2012 la ora 22:35

    Tocmai ce am cumparat cartea acum cateva zile si i-am oferit-o intai iubitei mele, sa ii faca „botezul” 🙂 De-abia astept sa o gust si eu!

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.