Scrisoare

Pozele mele vs. fotografiile altora

2 iulie 2012

Oamenii care îngheaţă cadre se-mpart în trei categorii. Prima e luată de „cei grei”, ăia care au un întreg echipament dedicat pasiunii lor şi care inventează scenarii, anticipează unghiuri şi ochesc obictive într-o manieră care ne suprinde pe noi, ăştia de ne dăm cu părerea că ce poze mişto face ăla. A doua categorie e rezervată celor care au aparate performante şi care pretind, din când în când, că-s fotografi, deşi singurele chestii care ies la vizualizare sunt doar nişte imortalizări obişnuite, care nu se remarcă prin nimic spectaculos.

A treia categorie suntem noi, ăştia mulţi de ne plimbăm cu telefoanele de câţiva megapixeli umili în buzunar sau, mai bine, cu camerele foto mici (săpuniere, cum le-a numit un prieten) care mai facem câte-un circuit de click-uri industriale la câte-un obiectiv prin excursii, prin parcuri, pe la petreceri în aşa fel încât, de cele mai multe ori, e greu să găseşti într-un folder întreg o poză ca lumea, demnă de pus în ramă.

Recunosc, eu fac parte din categoria a treia. Nu am destulă imaginaţie încât să inventez scenarii şi să pun la punct un concept din care să iasă nişte stop-cadre demne de admiraţie. Cel mai frecvent, pozele mele-s neclare, în ceaţă, făcute aiurea, spontan, strâmb, sfidând orice normă artistică demnă de like-uit.

Cu toate astea, când mă uit în propriile foldere prăfuite, cu poze marcate de tremurul emoţionat al mâinii, îmi creşte inima de bucurie pentru că ştiu că eu am făcut poza aia, că eu am fost acolo, că asta e din cutare loc, din cutare dată, din cutare ocazie. Dar când mă uit la fotografiile altora realizate cu măiestrie din cap şi până-n ultimul pixel în aceleaşi locuri, admir viziuni, mă minunez tânjind după claritate, după mesaj, după strălucire, şi sfârşesc deseori prin a conştientiza că, oricât aş încerca, eu nu mă identific cu unghiul, obictivul şi lumina, surprinse, totuşi, atât de artistic…

Cele mai frumoase fotografiile sunt preţioase prin felul lor profesionist şi altfel realizat, întocmai tablourilor pictate de mâini celebre, şi au, din partea mea, toată admiraţia pentru efort, muncă, inspiraţie. Pe mine, însă, vă rog să mă scuzaţi, dar mai presus de toate aşez propriile poze, nepreţuite în felul lor barbar de-a fi, pentru simplul motiv că le-am făcut eu, cea mai neprofesionistă, neartistică, efemeră şi fadă dintre mânuitorii de aparate foto.

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde irina 2 iulie 2012 la ora 22:12

    Unii au luat premii internationale cu fotografii facute cu aparate compacte (zise si savoniere). De unde concluzia ca nu aparatul face totul, ci omul care-l manuieste. Asa ca… persevereaza! 🙂

  • Raspunde Sharutza 11 iulie 2012 la ora 18:12

    Alexandra, sper sa nu te superi..dar ti-am imprumutat titlul de la articol, si ca sa ma revansez am dat linkul catre blogul tau. Daca ai ceva impotriva te rog sa imi spui. Mercic.

    • Raspunde Alexandra Bohan 11 iulie 2012 la ora 19:08

      Sharutza, am citit articolul, n-am nimic împotrivă. Apreciez gestul (şi linkul) tău. Mulţumesc!

  • Raspunde Tudor Catalin gheorghe 16 decembrie 2012 la ora 22:03

    Hehe cum a spus irina mai sus conteaza persoana din spatele aparatului, cu putine cunostiinte de baza you are good to go 😉 am deschis un blog de curand care sper ca va fi de ajutor celor care sunt pasionati de fotografie… eu am reusit sa intru in agentiile de fotografie de stock cu un aparat compact…cu putin photoshop adevarat in poza cu ghetarul de mai jos a folosit un balans de alb (temperatura culorii, white balance ) tungsten, incandescent, care ai da efectul acela de albastru… 😉 daca pozai de mai aproape…si din fata cu WB pus pe tungsten ar fi iesit cu totul altceva 😉

  • Raspunde Tudor Catalin gheorghe 16 decembrie 2012 la ora 22:05

    A da si…sa nu crezi ca cel care a realizat poza cu ghetarul nu a folosit photoshop, ceea ce nu e ceva gresit 😉

  • Lasa un raspuns