Jurnal

Nu dai banu’, ia microbu’

8 ianuarie 2013

Cerşetorii împart, în fiecare iarnă, nu doar mesajul şi splendoarea colindului lin, cristalin şi, uneori, corect recitat. Nu. Pentru că, deşi oficial e gata cu sărbătorile noastre, se pare că stimabilii şi-au reluat programul pe stil vechi schimbând, cu această ocazie, nu repertoriul, ci mişcarea scenică ce se prezintă acum în formă îmbunătăţită cu adaos de dans de mâini, balans de glezne şi ceva mers cap-coadă-de-tramvai, spre deosebire de umilele staţionări prelungi la mijlocul vehiculului şi binecunoscuta rută de colectare a fondurilor de la finalul prestaţiei cu care ne-au exasperat obişnuit deja.

N-aş fi ştiut lucrurile astea dacă această chestie fantastică pe care-o numim karmă nu mi-ar fi scos în cale azi dimineaţă vreo două astfel de specimene. Cred că făceau parte din acelaşi cor, dar că s-au rătăcit, pentru că prestaţiile au fost oarecum consecutive, pe parcursul a două staţii enorm de lungi, şi, dacă stau să mă gândesc bine, chiar şi cânticelul părea acelaşi, mai ales la final, în partea cu „daţi, nenea, şi mia-un ban, că-s şi io copil orfan” şi „Dumnizău să v-ajiuti!„. În plus, amândoi au urmat acelaşi scenariu, adică şi-au început zurgăiala după ce vatmanul a urnit acest tramvai obosit numit sugestiv tramvai, populat în exces de oameni şi oameni.

Eu eram prea îngheţată ca să-mi scot căştile pitite-n fundul genţii, aşa că, în lenea mea, m-am mulţumit să mă delectez pe fundal cu respectiva răcneala care se vroia a fi colind. Din când în când, urechile mele mai receptau câte-un „Bitleim” şi alte chestii intraductibile şi imposibil de reprodus, dar, ceea ce a dat un plus de savoare întregii reprezentaţii a fost o tuse profundă care, pe post de virgulă, a făcut turul comunităţii exilată în mersul dintre staţii.

Eu bani n-am dat, dar n-am putut să nu mă-ntreb ce-au primit, oare, la schimb, cei care, mai milostivi, mai receptivi şi mai sensibili decât mine, au scos leul din buzunar şi s-au întors spre respectivul ca să i-l aşeze în pălărie, în timp ce acesta (cerşetorul) le-a oferit pe post de mulţumire un episod neprotejat de tuse liberă. Pentru că eu, ciudată, nebună, sucită şi critică, n-am văzut în micul urlător decât un focar de infecţie, un răspânditor al unei frumoase gripe care nu s-a sfiit să se manifeste simptomatic în faţa întregului auditoriu, împărţindu-le, astfel, propria-i boală, cu o dulce generozitate.

E un caz prezentat, e o problemă căreia eu nu i-am găsit o rezolvare. Doar mi-am pitit nasul în propriul fular şi-am întors capul în drecţia opusă, ca să nu văd, ca să nu mă molipsesc.

În fond, nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită.

Foto: http://www.lemsip.co.uk/media/images/illustration-cough.jpg

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde Cristina 8 ianuarie 2013 la ora 22:25

    Offf… speram să fiu singura care mă confrunt cu astfel de lucruri, săptămâna trecută cât am mers la tv m-am tot întâlnit cu astfel de cerșători.

  • Raspunde Iulia Nanescu 10 ianuarie 2013 la ora 20:48

    Exact cu aceeasi situatie m-am confruntat si eu zilele trecute, intr-un autobuz plin de studenti.

    Nu numai ca a trebuit sa induram rugile insistente ale copiilor care nu se lasau cu una cu doua pana cand nu primeau un banut, oricat de mic ar fi fost, dar a trebuit sa suportam si nesimtirea unuia dintre ei care tot ne atingea, pe brate, picioare, posete si alte cele in speranta ca va primi ceva.

  • Raspunde Paunescu Alin 11 ianuarie 2013 la ora 17:43

    Cam peste tot gasesti specimene dastea.. fac orice pentru bani deci..

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.