Poveşti

Din fix în fix (până la ora la care începe dragostea…)

15 ianuarie 2013

Dragostea noastră e un curent electric aprins din nişte pustiuri care s-au ciocnit şi care sare întotdeauna de la o oră la alta. Până când mă-ntâlneşti, până când te-ntâlnesc. Şi, atunci, îşi înfrânează forţat căile disperărilor dintre noi şi sare mai lent, o dată cu minutele care curg, desenându-ne pe ceas micile eternităţi petrecute împreună.

Nu ştiu de ce lumea spune că dragostea, în general, nu-i prietenă cu timpul. Uite, când te privesc în ochi, ceasurile noastre nu mai ticăie, la unison. Îşi ascund lipăitul ascuţit al vârfurilor de ac şi tac amândouă, ca să nu împiedice liniştea dintre noi să vorbească. Ce, n-am dreptate? Spune tu, de câte ori ai auzit ceasul vibrând, mormăind, chicotind atunci când m-ai privit adânc în sufletul umbrit de griji grăbite? Niciodată, nu-i aşa?… Despre asta vorbeam.

Odată, dacă-ţi aminteşti, ai încurcat programul de luni cu cel de marţi. Tu ziceai c-ai făcut schimb de tură, dar ai omis să m-anunţi şi… ne-am trezit numărând amândoi aceleaşi ore, din doi în doi. Luni, mi-ai răpit orele impare, şi le-ai făcut jumi-juma cu mine, iar marţi m-ai obligat să-ţi dau două sferturi din gongurile pare, ca să fim chit. Iar miercuri, dacă mai ştii, ai fi vrut să fie iar luni, pentru că nu mai găseai nicio scuză de-mpărţit: trebuia să-ţi revendici toate parele, iar eu toate imparele, fără să ne mai intersectăm pe furiş, dintr-o dulce greşeală asumată din mers.

Dar apoi ceasul tău s-a aruncat, de nerăbdare, cu toate secundele-i pe geam şi s-a spart. Şi, în ziua aia, n-ai avut cum să numeri orele-lipsă dintre bornele cadranelor mele. Şi eu te-am aşteptat până noaptea târziu, şi-apoi până-n zori să revii şi să împărţim, ca până atunci, timpul dragostei dintre noi, până când, debusolată de absenţa ta întârziată şi grea, am adormit împletindu-ţi cununi de umbră-albastră, reinventându-te iluzoriu din frânturi de amintiri, în orele în care tu n-ai fost. Mi-ai spus, apoi, două eternităţi infinite mai târziu că ceasul tău s-a făcut praf şi pulbere şi că dragostea dintre noi s-a dizolvat, nu ştii când, nu ştii unde, dar că, mai mult ca sigur, totul s-a petrecut în secunda aceea neterminată când tipa de la trei a-ncercat să-l ridice de jos înaintea ta, cu gând paşnic să ţi-l înapoieze…

Şi-apoi mi-ai mai spus că nu e bine să te joci cu timpul pentru că, uite, într-o zi, de nerăbdare, de împlinire, de grabă, se-aruncă de la sine pe geam şi, fără să vrei, te face să te duci pe alte culmi după el pentru că, la drept vorbind, nimeni nu poate trăi dacă rămâne fără vreme. „Dar ce ştii tu?” ai adăugat blând, vărsând o lacrimă mascată pe obraz. „Tu eşti doar un copil care, din când în când, numără ore din doi în doi fără să aibă habar că, din cauza lui, între ele aşteaptă un străin care, preţ de-o oră, crede-n răsplata fericită a unei aşteptări de fix de dragoste”…

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde Sebastian 15 ianuarie 2013 la ora 13:05

    Minunat text!!!! Minunat!

  • Raspunde Cristina 17 ianuarie 2013 la ora 12:02

    Alexandra îți mulțumesc pentru această postare. M-ai făcut să-mi reamintesc de prima dragoste. Mulțumesc!

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.