Jurnal

Între timpul meu şi timpul altora

29 ianuarie 2013

Mi s-a spus de câteva ori că sinceritatea nu-i o dovadă de inteligenţă. Dar, dacă mă-ntrebaţi pe mine cum stă treaba, eu am să vă evoc un episod din Anatomia lui Grey şi anume acela în care Callie recunoaşte că nu poate fi rezident-şef pentru că nu are calităţile organizatorice ale lui Bailey. Ce-a urmat? Bailey i-a luat locul, încâlcelile organizatorice s-a diminuat şi toată lumea a fost fericită.

Ei, în viaţa reală nu prea-i aşa. Cum să renunţăm, dragă, la funcţie şi, mai ales, cum să recunoaştem că nu suntem în stare să facem o treabă? Nu se poate. Nu. Şi, întrucât aşa ceva e nepermis în societate, metoda fofilatului şi-a amânării e-n atâta floare, încât aş putea spune că a venit primăvară, dacă tot nu cred nici în zicala cu bobocul şi cu anotimpul în cauză. Na, aşa-s eu, mă mulţumesc uneori cu puţin. Cu puţin bun-simţ, mai ales. Doar că, şi aşa, tot cer prea mult, pare-se.

Pentru că…

Doar pentru că ţi se pare că mă descurc mai bine, asta nu înseamnă că, automat, trebuie să-mi pasezi mie sarcinile pe care tu nu eşti în stare să le faci, eventual lăsându-le acolo pe ultima sută de metri ca eu să le observ, să mă înfurii şi să le duc la bun sfârşit în ideea că cineva trebuie s-o facă şi pe asta. Doar pentru că ţi se pare ţie că eu am mai mult timp liber, deşi fac atââââteaaaa, prin aceeaşi analogie, nici asta nu înseamnă că trebuie să mă determini să-ţi fac viaţa mai uşoară alergând de colo, colo ca să rezolv o sarcină ce trebuia să fie deja rezolvată. Şi doar pentru că nu ştiu ce gânduri frumoase mai ai tu vis-a-vis de mine, la fel, nici asta nu înseamnă că eu trebuie să vin şi să-ţi eliberez viaţa de povara unor sarcini care-ţi revin cu atâta mândrie la pachet cu cine ştie ce statut, superior celui de muritor de rând.

Vă dau voie să-mi spuneţi că nu înţeleg. Şi, când asta o să se întâmple, eu am să vă răspund că nu vreau să înţeleg. Nu, categoric nu îi înţeleg pe oamenii comozi care, din mândrie, prostie şi alte aroganţe, nu-s în stare să recunoască faptul că nu pot duce o treabă până la capăt, deşi, vezi, dragă Doamne, au o funcţie pe care şi-au dorit-o şi cu care se laudă, prosteşte, în stânga şi-n dreapta.

Păi dacă ai vrut să fii preşedinte, şef peste alţii, cap de afiş sau cap de orice altceva, fii sănătos. Dar nu mă obliga pe mine să-ţi fac treburile, doar pentru că, din întâmplare, am nevoie de rezultatul lucrurilor pe care trebuie să le faci.

Pentru că timpul meu e, dintre toţi timpii din lume, cel mai valoros. Poate că n-oi schimba eu lumea într-o viaţă, dar asta nu înseamnă că trebuie să fiu, în permanenţă, în spatele unora care, ce să vezi, îşi trăiesc clipa sub steaua unor titluri fictive, dobândite frugal şi susţinute de alţii. Nu mi se pare drept. Şi totuşi… de câte ori am fost spate, şi cap, şi susţinere pentru oameni incompetenţi? Eu nu mai am degete să număr…

Soluţii?

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde Madalina Buzdugan 31 ianuarie 2013 la ora 12:38

    Uite de asta îmi place mie să am autonomie pe toate lucrurile pe care le fac. Fie că e freelancing sau inițiative proprii. Soluția e să nu mai faci când ți se pasează. Să și-o ia președintele în bot până când pleacă sau devine competent.

  • Raspunde Cristina 1 februarie 2013 la ora 18:33

    Uneori lucrurile se mai si complica din cauza unora ce nu-si fac treaba la timp, iar problemele se sparg tot in capul celui ce nu are nici o vina. Pe asta eu nu am inteles-o niciodata.

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.