Jurnal

Nu distrugi ce iubeşti

10 ianuarie 2013

Într-un episod din Anatomia lui Grey, o pacientă moare după ce, încurajată de iubit, îşi neglijează starea şi-aşa precară de sănătate şi sfârşeşte cu o complicaţie care-i aduce, în final, moartea. Ulterior, în ploaie, sarcina de a-i servi vestea iubitului îi revine lui Callie, cea care adaugă, dezamăgit şi disperat, că „nu distrugi ce iubeşti”, atunci când iubitul se-arată şocat de felul în care au evoluat lucrurile.

În primă fază, mi-am zis că, poate, e prea drastică mărturisirea. Poate că e prea mult de digerat o astfel de frază, a cărei conştientizare vine, mereu, mai târziu. Mult mai târziu, dacă ne gândim la iubirile noastre şi nu numai. Dar judecând la rece, mi-am zis că, de fapt, e unul dintre marile adevăruri ale lumii care, dacă ni s-ar arăta la timp, ar putea să-mpiedice multe dezastre şi alţi demoni pe cale să se dezlănţuie furtunos.

Şi, ca exemplu, evoc o poveste dintr-o carte pe care-am citit-o recent şi pe care v-o recomand doar dacă aveţi nervi oţeliţi. În Luni de fiere a lui Pascal Bruckner, din teama de-a nu ajunge să se plictisească unul de altul, protagoniştii escaladează culmile unei iubiri mai greu de înţeles. Numai că, după ce au bifat cam toate modalităţile de-a fugi de monotonie, cuplul se ancorează într-o realitate a celor obişnuiţi şi, astfel, el -crunt pornit împotriva ideii de plictiseală care, în mintea lui, duce inevitabil la epuizarea cuplului- începe s-o distrugă pe ea.

După lungi descrieri în care ni se înfăţişează toate modalităţile prin care el o alungă, o umileşte, o distruge sufleteşte pe ea şi ea se întoarce, totuşi, din dragoste, ea se răzbună determinându-i o paralizie care-i răpeşte lui independenţa şi, astfel, îşi recapătă controlul asupra propriei persoane, dobândind, astfel, şi o autoritate asupra lui, a călăului.

În locul iubirii se instalează, astfel, ura, iar finalul, care mai aduce câteva schimbări dezastruoase, îi găseşte ologi, dar împreună, pentru că, într-o lume perfectă, nimeni n-are nevoie de oameni stricaţi şi defecţi de care să aibă grijă…

Eu cred că aşa cum nu-ţi arunci, din proprie, voluntară iniţativă, la coş bluza preferată, aşa cum fereşti de vânt, de umezeală şi de lumină DVD-urile doldora de amintiri preţioase, aşa cum răsfoieşti cu grijă cărţile pe care le iubeşti, aşa cum îţi protejezi oamenii dragi de rele şi căzături, tot aşa nu, categoric nu distrugi ce iubeşti. Iar dacă distrugi, nu iubeşti.

Nu-i aşa că viaţa, dragostea şi restul lumii sunt clădite chiar… simplu? Doar noi, cu ideile noastre proaste, le complicăm atât de des, de dureros şi de prostesc.

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde Adriana 10 ianuarie 2013 la ora 22:15

    This link is so going to be my messenger status :)) :*

  • Raspunde Cristina 11 ianuarie 2013 la ora 3:13

    Ai dreptate în lumea asta plină de greutăți și încercări, uităm să avem grijă de ce iubim…

  • Raspunde addicted 11 ianuarie 2013 la ora 8:39

    Inaintea iubirea cantarea atat de mult si reprezenta o prioritate, acum… nici nu stiu sa descriu iubirea altora. Ei o privesc altfel, „profita” altfel de ea, intr-un mod sec si trist.

  • Raspunde Alexandra Cristea 11 ianuarie 2013 la ora 12:18

    Am văzut şi eu episodul acela şi m-a pus pe gânduri la momentul respectiv. Iar cartea Luni de fiere am citit-o cu ochii întredeschişi la anumite pasaje pentru că, deşi sunt de acord cu ideea de a face tot posibilul ca-ntr-o relaţie să nu apară monotonia, sunt anumite limite pe care nu ar trebui să le încălcăm…
    Oricum, susţin şi eu: dacă iubeşti ceva cu adevărat, nu distrugi nici măcar din greşeală.

  • Raspunde Razvan 11 ianuarie 2013 la ora 13:46

    Trebuie neapărat să citesc cartea.
    Dar dacă ești un sado-madochist (ori amândoi sunt) poate durerea e iubire pentru ei. Nu?

    • Raspunde Alexandra Bohan 11 ianuarie 2013 la ora 14:04

      Răzvan, eu n-am perceput-o aşa, mie mi s-a părut mai degrabă că, în situaţia dată la final, cele două personaje s-au văzut nevoite să fie împreună. Nu exclud, însă, varianta ta. Dar mai bine aştept să citeşti şi tu cartea şi să te-ntorci şi să-mi spui dacă, pe undeva, există şi o sămânţă de adevăr care lasă să se înţeleagă ideea pe care-ai enunţat-o tu.

      • Raspunde Razvan 11 ianuarie 2013 la ora 14:15

        O să dureze ceva timp până când o voi citi dar cu siguranță va fi și prin mâna mea.

  • Raspunde Javra 11 ianuarie 2013 la ora 13:47

    Anatomia lui Grey e unul dintre serialele mele preferate, iar Pascal Bruckner e un autor valoros. N-am citit „Luni de fiere”, dar din descrierea făcută, e mai dur decât îl percepusem din alte scrieri. Dacă ţi-a stârnit asemenea sentimente, trebuie s-o citesc.

    • Raspunde Alexandra Bohan 11 ianuarie 2013 la ora 14:07

      Javra, eu n-am citit decât Luni de fiere de Pascal Bruckner şi, în acest caz, nu pot să fac nicio referire generală legată de felul în care scrie. Mi s-a părut, însă, dur într-o manieră care înfăţişează fără perdea lucruri pe care noi căutăm să le ascundem. Rămâne să citeşti şi să decizi tu dacă ţi-a plăcut sau nu.

  • Raspunde Júlia 13 ianuarie 2013 la ora 12:15

    Aveam de gând să citesc Luni de fiere, cândva, dar articolul tău mă determină să grăbesc procesul! Chiar sunt curioasă ce sentimente o să mă încerce… 🙂

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.