Jurnal

Astenie

3 martie 2013

Mi se pare tot mai des că viaţa-i o farsă, o glumă proastă pe care cineva mai înalt şi mai iscusit decât mine o regizează dintr-o lojă căptuşită cu o perdea în spatele căreia se-ascunde, ca un copil vinovat, ca să nu fie văzut. Şi oricât de tare m-aş strădui să găsesc o cale de-a evada din mrejele încâlcite cu atâta măiestrie, mă-mpiedic mai tare şi mă afund, nevăzută, în miezul unor probleme care vin întotdeauna neanticipate, însoţite, cu soluţii enigmatice şi greu de adaptat.

Mă simt încolăcită de toate legile lui Murphy care îmi demontează, la orice pas, concepţiile despre cum ar trebui să meargă lucrurile-n lume. Pentru că în ultima perioadă -în lumea mea, cel puţin- toate evenimentele au curs după alte raţiuni, aşa cum n-ar fi anticipat nimeni, niciodată. Doar Murphy, cu înţelepciunea lui demnă de luat mai mult în râs decât în serios, mai are, încă, dreptate, într-o carte pe care n-am terminat-o niciodată de citit pentru că, nu-i aşa?, nu eram chiar pe aceeaşi lungime de inimă, undă şi gând.

Nu ştiu dacă asta se poate numi karmă. În fond, pot să dau vina pe oricine pentru lucruri care mi se-ntâmplă sau nu, dar, ce folos ar avea? Când gesturile frumoase generează un efect invers decât cel aşteptat, când oamenii care te-au dezamăgit îţi reproşează ţie că ai făcut asta vârf şi îndesat şi repetat, când eşti pusă la zid de situaţii pe care nu le-ai văzut în stare să se întoarcă să te bântuie, începi să reflectezi serios şi să regândeşti, în cei mai subiectivi termeni ai ecuaţiei, direcţii şi sensuri. E acum ori niciodată. E stânga sau dreapta. E da sau nu. E o decizie cu care se sfârşeşte o irepetabilă amânare.

E un punct aici, şi un rând gata să înceapă, imaculat, de la capăt.

…Şi mai e doar o primăvară astenică pentru care nu m-am pregătit, din vreme, cu o cură intensă de zâmbete calde, culori vii, cuvinte frumoase, oameni superbi, flori parfumate şi zile cu soare.

Dar nu-i timpul pierdut.

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde M 3 martie 2013 la ora 20:23

    gesturi care generează un efect invers? țin minte că odată, după ce coborîi din autobuz, am întins mîna domnișoarei care cobora în urma mea (s-o ajut la coborîre, da?) și ea s-a speriat,și aproape c-a țipat. mda….

  • Raspunde sebi 4 martie 2013 la ora 2:27

    in adevar, e acum ori niciodata, e stanga sau dreapta! E o goana nebuna, o cautare asidua de directii, sensuri noi si, mai cu seama, de sens in general. Si ce dulce va fi fiind gasirea acestui sens, fie el unul zidit in caramizi de destinatie fara legaturi directe ori cu posibilitati de transport cvasi-nule – ca va fi fiind stanga ori dreapta, va fi contand mai putin de destinatia va fi aceeasi. Trebuie sa fie aceeasi – ea este insusi acel sens general. Suntem atatia din pacate plecati pe atat de multe directii, revenind la „punctul mort” si plecand apoi pe o alta, cu sperante in ochi si-n brate doar pentru a reveni resemnati la acel punct mort si a pleca pe o alta directie si, nu de putine ori, pe poteci batatorite frenetic de chiar pasii nostrii cu ceva luni pline in urma. Cat adevar in spusele lui Seneca acum aproape 20 de veacuri – pe buna dreptate, celui ce nu stie unde vrea sa ajunga ce vant i-ar putea fi prielnic?
    „Ignoranti quem portum petat nullus suus ventus est”.
    Vor fi avand o prea mica legatura spusele mele cu articolul tau dar a trecut atat de mult timp de cand nu mai am intrat pe la tine, sa tot fie vreun an, incat, cred ca pot spera ca aceasta aparenta lipsa de legatura imi va fi iertata.

    M. – avand in vedere ca astfel de gesturi aproape ca au disparut incepand cu jumatatea secolului trecut, pentru a nu te izbi din nou de o astfel de situatie, i-ti propun sa aplici astfel de atentii doar doamnelor de peste 60 de ani – acestea macar vor sti cu ce se mananca mana aia intinsa…

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.