Jurnal

Iubirile de păzit

11 martie 2013

N-am ştiut niciodată cum să-mi păzesc iubirile de ochii pofticioşi ai celorlalte femei. N-am găsit, până acum, metoda care să mă liniştească atunci când câte-o rivală mai blondă, mai roşcată sau mai brunetă decât mine mi-a declarat război, acaparând atenţia frontului iubit. Poate un clopot de sticlă ar fi ajutat, dar mă-ndoiesc, pentru că nici măcar el nu mi-ar fi oferit garanţia că asta ar fi împiedicat, chiar şi pentru o scurtă eternitate, toate încâlcelile care derivă din astfel de intenţii încrucişate.

Aş vrea să nu mă (mai) tem. Să nu mi se mai pară dubios faptul că unele lucrurile sunt prea bune ca să fie adevărate. Să nu mai suspectez tot felul de scenarii care nu mă lasă să dorm doar pentru că am detectat subtilităţi pe care le-am atribuit, din obişnuinţă, unor imoralităţi greu de digerat. Numai că, pe măsură ce-mi propun mai sârguincios să nu-mi mai pese, destinul îmi scoate în cale piste, indicii şi circumstanţe noi, care mă neliniştesc furtunos. Şi zilele mele devin brusc un soi de drum prăpăstios, cu dâmburi de care mă-mpiedic, cu gropi în care cad, după ce urc succesiv pe nişte nişte culmi de pe care mă mai desprind, uneori, în uşoare zboruri efemere.

Nu pot să trăiesc cu senzaţia că în orice clipă o femeie mai iscusită şi mai disponibilă decât mine ar putea să-mi sufle, într-o clipă de neatenţie, bărbatul ales. Nu mă văd supravieţuind într-o realitate în care să stau în permanenţă cu frica unei despărţiri abrupte, declanşată de un factor terţiar dispus să-şi pună la bătaie toate atuurile ascunse în cele mai fine desuuri. Şi nu, cu siguranţă nu mă văd împăcându-mă cu gândul îndoielii, cel care mă aruncă, noapte de noapte, în braţele celor mai cumplite coşmaruri.

Iubirile de păzit sunt iubiri pe jumătate. Sunt relaţiile în care există o poartă descuiată, un geam uitat deschis, o gaură neastupată de cheie prin care pătrund, uneori, aburi de ispită. Sunt cercurile incomplete, pătrăţele fără un colţ, orele fără un sfert. Sunt cele mai chinuite iluzii şi cele mai cumplite amăgiri ale noastre, pentru care nu putem face altceva decât să luptăm.

Până când, chinuiţi şi răniţi, obosim, cădem, şi lângă noi nu e nimeni care să ne ridice.

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde Mihaela 14 martie 2013 la ora 11:08

    Mai multa incredere in tine, iar cei care pleaca din viata ta o fac pentru ca nu stiu sa aprecieze si nici nu are rost sa alergi dupa ei…Cand va fi ce trebuie, o sa iti aduci aminte de vremurile astea si o sa te amuzi, dar te rog nu mai lasa lucrurile astea sa te afecteze, cu toate ca stiu ca e greu si nici eu nu reusesc intotdeauna.

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.