Jurnal

Renunţarea vine de la sine

30 martie 2013

De câte ori am încercat să renunţ la vreun viciu păcătos adoptat în tot felul de circumstanţe la fel de necredincioase, primul impuls a fost întotdeauna să mă înfrupt mai tare, mai des, mai avid ca-n zilele de rutină, ajungând la exces în primele zile şi abia apoi, treptat, reglându-mi ritmul, la fel ca înainte de marea, (presupus) definitiva decizie.

De fiecare dată când mi s-a năzărit să mă dezlipesc de tot de oricare dintre obiceiurile mele proaste, ori de oameni referitor la care am concluzionat că-mi fac mai mult rău decât bine, am eşuat mai mereu să-mi duc la bun sfârşit planul. Nu din prima, cel puţin, pentru că, mai dependentă ca niciodată, m-am trezit că alerg cu disperare într-o direcţie (a lor) pe care-ar fi trebuit s-o ocolesc, fugind cât mai departe în lume, pe cărări cu sensuri noi, diferite, opuse. Şi de fiecare dată când mi-am zis că n-o să-i mai caut sau că n-o să-i mai aştept, am născocit o mie de pretexte, de vise, de speranţe, de scuze ca să mă conving că sfârşitul nu avea cum să fie pe-aproape… Atât de aproape, de fapt.

Filozofia renunţării e, cel puţin pe hârtie, simplă. Am vrut să smulg plasturele dintr-odată ca să doară tare la început, şi-apoi să nu mai doară deloc… şi să mă vindec. Ca-n copilărie… Dar de la gând şi vorbă până la faptă, în calea mea s-au aşezat mereu obstacole care, în primă, dureroasă etapă, m-au întors din drumuri ca un bumerang rătăcit şi grăbit, mai însetat ca oricând, tânjind după doze duble sau triple, mai nocive ca obişnuinţa cea de toate zilele.

Dar apoi, după ce evadările, ideile, revoltele mele lăuntrice s-au domolit, iar planurile mele s-au trezit aruncate la coşul cu iluzii mototolite, lucrurile au început să se aşeze de la sine. Viciile au tot curs în viaţa mea în exerciţii de echilibristică până când, într-o zi, într-o clipă de neatenţie, un singur pas greşit a fost suficient să mă facă să cad şi să constat că aici, acum e loc de renunţare. Oamenii nepotriviţi s-au mai fofilat şi ei prin preajma mea, profitând sau întinzând peste limită corzile aşteptărilor mele, iar când le-a venit timpul să plece de tot, au făcut cumva (nu ştiu cum) şi au declanşat bombe şi grenade pe care le plantaseră oricum în preajma mea şi care, zgomotoase, mi-au semnalizat dureros că… e timpul.

În cicluri de neînţeles, viciile se tot plimbă şi acum -şi nu de ieri, de azi- prin viaţa mea. Unele au rămas, altele au venit şi s-au instalat pufos în locul altora, mai vechi, mai naive şi mai neadaptate contextului, instalând reguli noi, jocuri noi, scheme noi, proprii, de administrare. Şi dacă la început totul pare o joacă, nu e întotdeauna aşa. E doar o chestiune de timp până ajungi să conştientizezi valoarea reală, neprefăcută, a lucrurilor din jurul tău.

Dar adevărata problemă e când alegem să renunţăm, să ne desprindem, să dăm drumul sforilor care ne ţin pe loc din vina noastră. Câte secole, câte semne, câte analize ne trebuie ca să înţelegem că unele lucruri care se petrec în jurul nostru ne fac rău şi nu bine? Ce formule magice ar trebui să ne anunţe, ce coincidenţe ar trebui să se petreacă, ce cuvinte ar trebui să ne iasă-n cale ca să vedem dincolo de rutină, de dependenţă?

Renunţările vin de la sine, când te aştepţi mai puţin. Oamenii au în comun cu viciile că te dezamăgesc exact atunci când crezi că te-ai obişnuit cel mai tare cu ele. Atunci când crezi că stăpâneşti pe deplin suficiente detalii încât să nu te temi că o să fii dezamăgit, se întâmplă dintr-odată ceva, bombe explodează, artificii luminează cerul nopţii, şi-ţi schimbă, ireversibil, cursul vieţii. Şi renunţi. De la sine. Fără planuri, fără alte adaosuri comerciale. Pur şi simplu.

Nu m-am lămurit, încă, dacă sinele acesta e bine sau e rău. Mă tem doar ca revelaţiile să nu vină prea târziu.

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde Radu 31 martie 2013 la ora 20:18

    Cand gasesti reteta succesului da un semn. Eu ma lupt cu cafeaua…

  • Raspunde -Escu 31 martie 2013 la ora 19:46

    Suma viciilor e o constanta…deci nu te imbata cu apa rece! Scapi de ceva, apare mereu altceva. 🙂

    • Raspunde Alexandra Bohan 31 martie 2013 la ora 19:52

      Sunt perfect conştientă de asta, doar că încerc să aleg ceva mai puţin rău în loc de ceva rău.

  • Raspunde skrum 1 aprilie 2013 la ora 0:26

    nu există formula magică care să te anunţe când să renunţi; formulele magice, când apar, fac exact contrariul: te îndeamnă să nu renunţi (nu are importanţă la ce);

    renunţarea e prozaică, e doar un NU şi-atât – după acest NU trebuie pur şi simplu să uiţi – doar că uneori e greu să uităm sau ne iubim atât de mult că nici nu vrem să uităm, prin urmare ne e greu şi să renunţăm – şi câţi dintre noi vor să fie prozaici?

  • Raspunde BEATRICE 1 mai 2013 la ora 20:33

    Nu e musai sa iti privesti sinele ca pe inamicul numarul 1.Are si el un rost, anume sa te atentioneze ca ceva iti lipseste, doar ca trebuie sa mai citesti si printre randuri, caci reprimarile pot lua forme diferite.

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.