Jurnal

Învăţ şi dezvăţ. Îngheţ şi dezgheţ

19 mai 2013

love-heart-clock-800

Am tot povestit în ultima perioadă că am un ceas care mie mi-e foarte drag, pentru că l-am primit cadou de la prietenele mele acum doi ani, la prima aniversare cu iz studenţesc. De atunci nu l-am dat jos de la mână, mi-a fost prieten bun, fidel şi ascultător, uşor de asortat cam cu orice ţinută, cu orice eveniment şi, mai ales, cu încheietura mea subţire, subţire. Numai că, datorită construcţiei sale, cheiţa care-i uneşte braţele în jurul mâinii mele a slăbit progresiv, devenind astfel fragilă la unele atingeri pe care se pare că le tot declanşez –involuntar, ce-i drept- ca parte integrantă a mişcărilor mele complexe.

Cam aşa se face că l-am scăpat de mai multe ori pe jos, iar două dintre bufnituri i-au crăpat cadranul micuţ, acoperit cu sticlă. Şi pentru că la mai toţi ceasornicarii la care-am fost mi s-a spus onest că mai bine-mi cumpăr altul decât să-i schimb cadranul, m-am încăpăţânat să-l port aşa, cu sticla spartă, până într-o zi când, de-atâta frecuş, cheiţa mea a cedat de şapte ori, iar eu m-am văzut nevoită să-l culeg, mai din mers, mai din pas alergător, de pe toate trotuarele prăfuite ale oraşului. Acesta a fost momentul în care am zis că traiul lui la antebraţul meu a luat sfârşit, asta dacă nu-mi doresc să-l pierd de tot, undeva, în vârtejul ameţitor al paşilor mei veşnic grăbiţi. Acum îl ţin într-o cutie, din când în când mă mai uit la el şi suspin, şi, privindu-l, tot încerc să-mi găsesc curaj să-mi iau altul. La fel de (sau mai) frumos şi (mai) practic.

După această importantă decizie din viaţa mea, mi-am zis că nu e aşa mare lucru dacă n-o să port nimic în loc de ceas. Aveam, totuşi, să constat în scurt timp că judec greşit, pentru că am realizat că, din când în când, îmi scutur sugestiv antebraţul stâng, dintr-un reflex dobândit sârguincios, doar-doar l-oi mai auzi (şi simţi) zornăind. Şi, cumva, se făcea că nu e, iar absenţa lui mă trimitea cu gândul la o cutie şi la o decizie, având drept consecinţă o doză moderată de melancolie scrijelită adânc printre riduri.

Între timp mi-am înlocuit ceasul c-o brăţară care zornăie la fel şi care alunecă întocmai precum talismanul pe care nu-l mai port. O singură problemă nu-mi dă, însă, pace, şi asta e faptul că nu-mi arată ora. Şi probabil că aş fi trăit fericită aşa, amânând decizii, aşa cum m-am păcălit cu succes timp de vreo două luni, dacă într-o zi, la un test, n-aş fi avut nevoie de-un ceas doar al meu care să-mi cronometreze timpul alocat răspunsurilor corecte. Şi, astfel, m-am întors de unde am plecat, reamintindu-mi a nu ştiu câta oară că amânările nu fac (niciodată) bine.

Cred că, într-un fel sau altul, lucrurile se petrec aşa şi-n iubirile noastre. Ne îndrăgostim fulgerător sau, dacă avem suficientă răbdare, ne îndrăgostim la o viteză ceva mai legală şi, după ce trece perioada de acomodare în care suntem de-a dreptul încântaţi de noul statut şi de beneficiile noii simbioze, ne cufundăm într-un soi de obişnuinţă care nu e neapărat rea, cât necesară. Devenim dependenţi într-un sens care ne împlineşte şi ne completează şi, drept urmare, încetăm firesc să mai părem (vizibil) extaziaţi, întrucât normalitatea noastră extinsă înlocuieşte parametrii vechi, nepereche ai vieţii de până atunci.

Doar că, atunci când cheiţele încep să scârţâie, rotiţele noastre încep să se agite luptând pentru reparaţii şi petice. (E primul impuls, e primul gând disperat care duce cu dezaprobare către pierdere.) Iar în momentul în care câte-un verdict nemilos anunţă că e mai benefică o altă încercare decât o reparaţie costisitoare, ne smulgem din cercul pe care ne-am străduit să-l completăm cu atâtea eforturi şi care, preţ de un timp, ne-a fost unicul liman dintre atâtea realităţi greu de îndurat altfel decât în doi şi ne întoarcem în directa bătaie a vântului, a deciziilor, a (im)posibilităţilor.

Problema e că soluţiile de moment, pe care le adoptăm frecvent în situaţii de criză, nu ţin (aşa cum am încercat eu să mă păcălesc eu cu brăţara-n loc de ceas, spre exemplu). Nu „zornăie” la fel, nu arată la fel, nu se comportă la fel, iar dacă aparent se-ncadrează, mimând forma golului creat, nu cuprind pe nicăieri esenţa piesei care lipseşte. Şi asta nu încetează niciodată să se vadă, în special atunci când te-mpiedici de existenţa lor cumva greşită care nu se potriveşte în contextul reflexelor create cu atâta sârg şi cu atâta dăruire.

Înlocuirile de după marile ataşamente sunt întotdeauna grele. Iubirile de după iubiri sunt dificil de găsit, dar nu imposibil de îmbrăţişat. Şi totuşi există învăţ după dezvăţ, există dezgheţ după îngheţ, există dragoste după dragoste, există primăvară după iarnă şi curcubeu după ploaie. Şi zi după noapte. Şi, probabil, există şi viaţă după moarte, dar asta n-o pot spune cu exactitate, pentru că n-am murit până acum decât fictiv. Dar nu se pune.

Probabil că e doar o problemă de căutare care va duce, într-un fel sau altul, către regăsire.

Iar eu trebuie neapărat să-mi iau alt ceas.

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde Parsul Apoteotic 19 mai 2013 la ora 11:52

    Numai sa nu fie incercat de prietene inainte… ceasul evident 😀

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.