Jurnal

Ploile lui mai

25 mai 2013

largeAş fi ipocrită dacă aş mărturisi că nu-mi plac ploile. Aş minţi cu înverşunare dacă aş spune că îmi uit uneori umbrela acasă pentru că nu-mi dau seama, deşi afară cerul trist colcăie prevestitor de griuri dezastruoase. Şi cu siguranţă aş deforma realitatea dacă aş spune că îmi caut deseori motive să stau în propriul culcuş atunci când soarele se piteşte în spatele unor nori furioşi, gata să erupă. Pentru că, în ceea ce mă priveşte, lucrurile nu se întâmplă mai niciodată aşa.

Eu sunt omul care iubeşte ploile. Sunt omul în care izbucneşte inspiraţia atunci când afară toarnă cu găleata cascade întregi de apă. Sunt omul care deschide geamul larg atunci când se porneşte furtuna, sunt omul care adoarme cel mai bine cu sunetul rece al ploii pe fundal. Sunt omul pentru care, atunci când plouă, mersul pe jos e un soi de miracol, cafeaua e mai savuroasă, melancoliile mai profunde, revederile mai parfumate, relaxările mai eficiente, cărţile mai bune. Şi dragostea-i în aer, plutind, orbecăind, rătăcind în neştire pe drumuri pustii, dezbrăcate de paşii fricoşi ai celor care fug din reflex la calde adăposturi.

Nu ştiu cine m-a plăsmuit aşa şi, recunosc, e un paradox să constat că, deşi sunt un veritabil semn zodiacal de foc, mă regăsesc în apele furtunoase ale tuturor primăverilor şi toamnelor parfumate. Pentru că mi se pare că nu există nici un verde mai frumos şi mai crud decât acela proaspăt udat de ploaie. Pentru că nu am găsit muzică mai liniştitoare decât sunetul picurilor care cad monoton pe asfalt. Pentru că nimic pe lume nu te alină mai tare decât o plimbare domoală sub atingerea şuvoaielor de apă pe străzile pustii, întunecate şi mute. Nimic…

Când prezentul se-ncinge prea tare în jurul meu, caut cu disperare ploi pentru refugii sublime. Visez, uneori, în momentele mele de caniculă a gândurilor, că vor veni furtuni să-mi liniştească toate neliniştile, să-mi domolească simţurile, să-mi spulbere toate îndoielile şi să lase, în urma lor, doar rămăşiţele de care mă pot dispensa singură. Şi-atunci privesc în zări clare, oftez şi sper, pentru că vremea nu se schimbă mai niciodată după vrerea mea. Şi aştept…

E luna mai, prea frumoasa lună mai, iar afară plouă întruna, disperat de primăvăratic. Şi-atunci, privind uneori pe furiş răpăitul picurilor pe fereastră, îmi doresc zâmbind să nu se oprească. Să mai plouă. Să plouă sălbatic, să plouă sublim, să plouă poetic, să plouă romantic. Să plouă febril, să plouă cu dragoste, să curgă râuri de apă să spele copacii. Să plouă peste umbrele(le) noastre toate, să plouă spălând asfalturi încinse, să plouă cu disperări de rochii care se chinuiesc să ne-ascundă genunchii.

Să fie primăvară. Să plouă. Şi-apoi, dintr-odată, să iasă soarele.

Foto: weheartit.com

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde Adelina 28 mai 2013 la ora 23:00

    Frumos…Romantic…Adevarat…Plin de viata…de adevar…de traire…de tinerete…de iubire…:)

    Nu stii cine te-a plasmuit asa?…dar e simplu…DUMNEZEU…:)

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.