Jurnal

Marturisire de vara

2 iunie 2013

through-rose-colored-glasses

Eu nu prea cred in inceputurile cu data, ora, limita fixa, pentru ca intotdeauna cand mi-am propus sa fac ceva de la data de intai ale unii, ori de luni, ori de la nu stiu care ora fix(!), n-am izbutit niciodata. Imprevizibilul a navalit peste mine si-a trebuit sa ma adaptez. Prin urmare, ma las adesea in bratele intuitiei si fac lucrurile atunci cand simt eu ca trebuie facute, indiferent daca e sau nu un timp cu semnificatie. Mi se pare ca, pentru mine, e mai bine asa, dincolo de rigorile pe care si asa mi le impun, deseori, singurica.

Asa se face ca, dupa ce mi-am insusit o pereche noua de ochelari de soare, pentru ca nu prea am avut curaj sa-i port, i-am tinut mai intai o saptamana intreaga si scaldata de soare pe birou, ca apoi, enervata pana la riduri de lumina prea puternica peste care am dat in toate drumurile mele, sa decid irevocabil ca locul lor e cu mine. Si, drept urmare, i-am aruncat in poseta, unde i-am mai plimbat o saptamana, printre ploi, de data asta, ca vremea n-a prea parut sa tina cu mine. Apoi, inca vreo doua zile, i-am tinut in aceeasi poseta pentru ca, desi era soare, n-am avut curajul sa-i asez pe ochi. Si-acum sa va explic de ce.

Eu port ochelari de vedere de aproape o viata. Rar i-am dat jos in ultimii multi ani. Iar acum, ca sa trec dintr-odata la ochelarii de soare care ma scot din sfera contururilor clare, mi-e mai mult decat dificil. Totusi, eram foarte hotarata sa incerc, doar ca mi se parea ca nu e momentul potrivit. Pana ieri -1 iunie, sac!-, cand am iesit cu mama si cu Adde la cumparaturi si, profitand de prezenta lor, mi-am zis ca e cazul sa fac, totusi, o-ncercare. N-a fost deloc rau, cred ca teama mea era mai mult psihologica, in schimb l-am ratat pe Macku care, politicos din fire, mi-a lansat un salut pe care nu l-am sesizat. Mi-am cerut scuze, am ras pe facebook despre asta, dar intamplarea in sine m-a facut sa realizez ca, vara asta, s-ar putea sa nu fie singura de acest fel. Si de asta scriu astazi aici, in semn de scuze anticipate, pentru ca sunt convinsa ca vor mai exista suficienti oameni pe care am sa-i ratez in drumurile mele -pe jos, mai ales- atat de dese prin Iasiul iubit.

Asadar, daca vreodata ne intalnim intamplator pe strada, iar eu, cu ochelari de soare, cu paru’n vant si cu pasul hotarat trec pe langa voi, fara sa schitez vreun gest, vreo oprire, ceva, sa ma iertati. N-o fac cu intentie, ci pentru ca, pur si simplu, s-ar putea sa nu va vad. Va dau, insa, mana libera sa ma opriti si sa ma trageti de maneca. Asa, n-o sa am nicio scuza!

PS: Dar asa, din curiozitate, mai e cineva in situatia mea? Eu doar intreb…

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

Lasa un raspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.