Jurnal

Dar cu sufletul cum mai stai?

5 iulie 2013

Toti vor sa stie cum o mai duci, ce mai faci, ce mai invarti. Eventual cum stai cu dragostea, daca ti-e bine, daca ai pe cineva, daca te mariti sau daca, dimpotriva, gandul casatoriei e undeva, departe. Mai vor sa stie de examene, de sanatate, de serviciu, de casa, de copii, iti spun ca ai slabit sau ca te-ai ingrasat, dupa caz, si te mai intreaba, eventual, de ai tai. Aceeasi placa, redusa la esential: ce mai fac, cum o mai duc, adaugand, optional, scurt si mult prea fugar, observatia ca nu i-au mai vazut de nu stiu cand (de mult tare, in orice caz).

Nu te-ntreaba nimeni, insa, cum o mai duci cu sperantele. In ce visuri ti se mai scalda perna, noaptea. Catre ce lumini tinzi si la capatul carui tunel te astepti sa gasesti lamuriri pentru toate indoielile tale. Nu te-ntreaba nimeni ce prieteni ti-au mai frant din aspiratii, cu cine te-ai mai intovarasit pe parcurs, ce dusmani noi iti mai condimenteaza zilele si-ti scurt-circuiteaza bunul mers al orelor. Nu te-ntreaba nimeni cu ce carte fantastica ti-ai mai petrecut noptile si nici cine dintre autorii cunoscuti (sau inca nu) ti-a mai fost, in ultima vreme, partener de insomnii. Nu te-ntreaba nimeni cu cine ti-ai mai petrecut ultimele cele mai frumoase zile din viata ta, in calimara caror lucruri simple iti mai inmoi sufletul sau cum te mai tratezi de creativitate. Nu, lucruri dintr-astea nu te-ntreaba nimeni, niciodata. Altele-s importante. Cum ar fi: cand te mariti, cand faci un copil, cand faci bani etc.

Aveam o perioada cand, din disperarea de a nu cadea in plasa monotoniei, puneam tot felul de intrebari dintr-astea, ciudate. “Bine”-le pe care mi-l ofereau multi ca raspuns la plictisitul, universalul “ce mai faci?” ajunsese sa nu-mi mai fie destul, asa ca am incercat sa ma descotorosesc de el o perioada si sa fiu mai precisa si mai dincolo de limite. Dar n-a tinut. Oamenii se uitau la mine ciudat, ridicand suspect din sprancene si intrebandu-ma, frecvent, daca am patit ceva (daca am dormit bine azi-noapte, dintr-astea). Dupa o perioada in care am dat inutil din maini explicand ca, de fapt, n-am patit nimic, doar ma tratez de obisnuinte vechi, m-am plictisit si am aruncat la primul cos, intr-un moment de cumpana furioasa, toate formulele prostesti cu care provocasem suficiente mirari si cam atat. N-avea nicun rost…

Am concluzionat atunci ca oamenii nu te-ntreaba multe lucruri despre tine pentru ca, cel mai probabil, nu-i intereseaza. Se impiedica de niste formalitati absurde -mai ales cand dau peste tine intamplator- si se complac in situatia in care procedeaza asa doar pentru ca s-au obisnuit in felul asta. Dar daca ii scoti un pic din sfera aceasta a rigorilor, daca manifesti o idee mai mult interes, s-ar putea sa te priveasca ciudat. In fond, adevaratul interes manifestat nu se gaseste chiar pe toate drumurile, nu-i asa?

La ora asta tarzie si rece, ma intreb cate lucruri, din cele pe care cautam sa le aflam intreband ne intereseaza cu adevarat? Cat din ce ne spun ceilalti retinem intr-adevar? Si cat suntem dispusi sa aflam despre interlocutorii nostri? Mult? Putin? Cred ca depinde de interesul pe care-l avem fata de o persoana sau alta. Dar, inainte de asta, depinde si de cat de multe sunt ei dispusi sa marturiseasca. Altfel, degeaba.

Ma gandesc ca de asta, probabil, intrebarile, citatele, indoielile cu si despre suflet sunt, in general, doar pentru oamenii tristi care gasesc in ele o cale pe care sa-si verse oful. Oamenii fericiti n-au nevoie sa stie lucruri dintr-astea, despre sperante, despre insomnii, despre asteptari, despre ei. Caci, in implinirea lor rotunda si monotona, nu e loc de atata filosofie cata e-n toate gandurile celor pentru care viata se-ndoaie (elastic şi nu prea)la fiecare pas.

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

Lasa un raspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.