Jurnal

Încă un pas

15 iulie 2013

large

“Ştii când trebuie să mai faci un pas?” m-a întrebat într-o doară un prieten care trecuse recent prin nişte perioade mai dificile ale vieţii sale de om obişnuit cu liniştea. Iniţial, n-am ştiu ce să-i răspund, aşa că rezolvarea a venit, pe neaşteptate, tot de la el: “atunci când simţi că nu mai poţi”. Simplu, nu?

Un moment, de dragul clipei în sine, gândindu-mă că-n filme într-o astfel de secvenţă nu e loc de contraargumente, l-am aprobat. Dar apoi în viaţa mea s-au perindat destule circumstanţe în care, ostenită de viaţă şi de griji, aş fi vrut totuşi să izbutesc să mai fac un pas -unul singur, măcar…- însă, de cele mai multe ori, pentru că celulele mele au clacat, una câte una -surmenite, neascultătoare-, n-am putut şi, drept urmare, m-am prăbuşit înainte să apuc să ating cu vârful degetelor pământul acolo unde îmi stabilisem, imaginar, limanul traversărilor mele intenţionate.

Îmi amintesc vorba asta cu pasul de fiecare dată când trupului meu, copleşit de oboseală, i se aprinde beculeţul roşu care-mi indică epuizarea rezervelor (mai mult sau mai puţin) energetice, strigând din toţi rărunchii că e timpul să se aşeze. Şi de fiecare dată când alertele îşi fac simţită prezenţa, o umbră de vinovăţie îmi bântuie gândurile certându-le pe-ndelete şi făcându-le să se-ndoiască de strigăte, de mofturi, de necesităţi. Oare chiar n-aş mai putea să mai fac ceva? Oare nu cedez tentaţiei de-a renunţa prea uşor? Oare chiar nu e loc de înc-un pas? Oare?…

Probabil că e nevoie să îţi depăşeşti limitele ca să ştii când (şi când nu) mai e loc să mai faci un pas. Probabil că există o doză de cumpătare, de înţelepciune, de autoapreciere pe care nu ţi-o livrează nimeni, niciodată, la pachet cu sfatul cu pricina. Şi probabil că trebuie să cazi ca să înveţi asta, pentru că altfel, cum ai putea să afli, să ştii, să aplici?…

Eu nu rostesc vorba cu pasul. Mă feresc s-o dau mai departe, de frică să nu aşez un con de obsesii mărunte peste ideile dobândite cu sârg ale altora. Însă ea mă urmăreşte mereu şi mă forţează conştiincios să stau în picioare când ar fi, poate, cazul să m-aşez, să alerg când organismului meu i s-ar cuveni probabil un mers nu foarte grăbit, să mă agit atunci când ar fi, pesemne, mai indicat să stau.

Când simt că nu mai pot, primul gând e să mai fac un pas. Şi-apoi mă privesc în genunchi, în oglinda cicatricilor dobândite-n urma unor căzături dureros de încăpăţânate, şi regândesc, până la următorul buf, decizia pasului de la graniţa cu propriile limite.

Între “pot” şi “nu (mai) pot” e doar un pas. Şi, uneori, un infinit de căzături.

Foto weheartit.com:

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

Lasa un raspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.