Jurnal

Lumea parcurilor

10 iulie 2013

Parcul-Copou-Iasi-04

Iubesc parcurile. Nu-mi amintesc când am început să am o slăbiciune pentru ele, dar, în fond, ce contează dacă fenomenul mă stăpâneşte de la primul sărut sau de la prima escapadă cu prietenii, de la primul chiul sau de la prima explozie a florilor de primăvară? Ce contează? Iubesc parcurile…

Le iubesc pentru verdeaţă, pentru linişte, adesea pentru flori şi pentru fiori. Le iubesc pentru aleile pietruite sau crăpate, pentru garduri vii, înalte. Le iubesc pentru culori, pentru soare, pentru ploile pe care le-am petrecut de atâtea ori cu privirea adăpostindu-mă în foişoare mirosind a lemn ud vopsit în verde, îndesate de plimbăreţi nepregătiţi cu umbrele şi surâsuri.

Iubesc parcurile pentru oamenii care le-au călcat pragurile (nu şi iarba!), le iubesc pentru zarva creată de copiii care aleargă de ici, colo în jocurile lor imaginate, grăbite, care-i oboseşte şi-i bucură totodată. Le iubesc pentru îndrăgostiţii care se plimbă, pentru cititorii care se-ncruntă, pentru melancolicii care visează, pentru visătorii care zâmbesc cu subînţeles şi pentru că, deseori, parcurile ne permit, ca un prieten tăcut, să ne deconectăm de la viaţa reală, de la griji, de la rutină, preţ de un ceas liniştitor în care toate treburile astea apăsătoare stau, în aşteptare, aliniate la poartă.

Nu-mi imaginez viaţa fără parcuri. Nu mă văd trăind într-un univers dominat de şosele, de maşini, de surse infinite de poluare, în care oamenii ţipă, aleargă, se enervează, trântesc, izbesc, declanşează furtuni chiar şi într-un pahar cu apă. Şi totuşi o facem cu toţii frecvent, ne purtăm vieţile în mijlocul agitaţiei, amânând deseori clipa de linişte pentru că nu e niciodată „momentul potrivit”…

Când gândurile mele se-ncâlcesc prea tare, când nervii mi se-ntind, dureros, în straturi periculos de subţiri, îmi doresc să pun viaţa pe pauză şi dau fuga într-un parc să mă descâlcesc, să-mi încreţesc ideile şi să-mi descreţesc fruntea. Dup-asta, viaţa poate oricând să-şi reia cursul. Dar nu întotdeauna schema asta e posibilă, aşa că o amân frecvent pentru vremuri mai domoale care, uneori, parcă nu vin niciodată…

Mă tem, însă, că va veni o perioadă în care-o să ducem dorul parcurilor.

Sursa foto: enational.ro

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde Adela 10 iulie 2013 la ora 11:57

    „Le iubesc pentru verdeaţă, pentru linişte, adesea pentru flori şi pentru fiori. Le iubesc pentru aleile pietruite sau crăpate, pentru garduri vii, înalte. Le iubesc pentru culori, pentru soare, pentru ploile pe care le-am petrecut de atâtea ori cu privirea adăpostindu-mă în foişoare mirosind a lemn ud vopsit în verde, îndesate de plimbăreţi nepregătiţi cu umbrele şi surâsuri.”

    Draga mea, articolul tau este SUPERB! L-am citit pe nerasuflate, ceea ce nu mi s-a mai intamplat de ceva timp, citind un articol. M-am regasit, cuvant cu cuvant, in universul ce l-ai descris in jurul parcului. M-am visat fiind in parc, langa un lac, langa multa verdeata, multe flori si multi copaci. Multumesc pentru minunata clipa!

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.