Jurnal

Să fii matur

29 iulie 2013

Ajung la concluzia că maturitatea nu-i o treabă chiar aşa de fantastică. Adică, într-un fel are avantajele sale consacrate şi aplicate de toată lumea. Totuşi, dincolo de aparenţele care ne permit aproape orice (şi dincolo de restricţiile care ne forţează să nu sărim corzile rigorilor atât de uşor), există o mulţime de lucruri de care ne debarasăm odată ce acceptăm că adolescenţa este doar un alt capitol încheiat în viaţa noastră.

Poate că n-ar trebui să vorbesc (şi, implicit, să scriu) despre asta, pentru că nu-s chiar cea mai în măsură persoană să înşir pledoarii despre maturitate. Dar trag zi de zi nişte concluzii care, pe de-o parte, mă fac să mă bucur de noul statut -acela de om mare- şi care, totodată, mă mai aruncă, uneori, în furtuna regretelor că, odată cu noile reuşite, am mai pierdut câte ceva din zburdalnica adolescenţă.

Astăzi rezolv probleme de om mare cu aceeaşi naturaleţe cu care o fac, de altfel, toţi oamenii mari. Port pantofi cu toc şi am un şifonier ticsit de ţinute office pe care le şi îmbrac suficient de des încât să nu mi se mai pară ceva ieşit din comun. Dau zilnic telefoane purtând dese conversaţii care presupun adresări la persoana a doua plural şi nu mă mai îngrijorez de faptul că cineva mă va mai îmbrânci prin autobuz, forţându-mă cu apropo-uri directe să-i dau scaunul, aşa cum se-ntâmpla până nu demult. Mi se deschid uşile, mi se acordă prioritate la intrările şi ieşirile din clădiri, mi se vorbeşte cu „dumneavoastră”, iar în unele conversaţii sunt întrebată ce părere am, lucru care nu se întâmpla mai deloc în anii de glorie ai adolescenţei mele. Sau, dacă se-ntâmpla, nu băgam de seamă, pentru că nu-mi păsa. Eram suficient de conştientă că există, între mine şi ceilalţi adulţi, un zid pe care nu eram suficient de pregătită (să vreau) să-l dărâm.

Procesele înşirate mai sus sunt doar o parte din lucrurile care mi se întâmplă zilnic. Sunt doar câteva dintre bucăţile care alcătuiesc portretul clasic al omului mare şi care, de-o bună bucată de timp, mi se-ntâmplă şi mie. Sunt doar câteva treburi care, într-o zi, ţi se aşază-n poală şi pe care trebuie -vrei, nu vrei- să le gestionezi. E ca un test pe care trebuie să-l rezolvi zi de zi. Uneori poate fi mai uşor, dacă pici pe subiect, iar alteori îţi dă adevărate bătăi de cap, lăsându-ţi câte-un gust amar pe vârful zilelor care curg întotdeauna prea repede, prea fără avertisment, prea dintr-odată.

Mă mai uit uneori în urmă, răscolind pe blog, şi mi se pare că aveam, cândva, suficient curaj (ca să nu mai zic inspiraţie) încât să pot să înşir adevăruri glazurate cu exemple şi teorii pe care adulţii le mai scapă, uneori, aşa cum scapi paharele ude din mână, făcând zgomot şi înşirând un ocean de cioburi imposibil de lipit la loc. Mă uit în urmă şi mă regăsesc, fapt care nu conteneşte să mă determine să mă întreb, în continuare, cine mai sunt şi ce-oi fi devenit peste noapte. Pentru că astăzi mă uit în oglindă şi văd ceva mai multă prudenţă şi mai puţin curaj, ceva mai mult cumpăt şi ceva mai puţină impulsivitate, ceva mai multă tendinţă de-a planifica şi mai puţină spontaneitate, alături de înclinaţiile de-a gândi şi răzgândi de o mie de ori o decizie, în locul celor luate aşa, din prima încercare simplă de-a alege pur şi simplu.

Astăzi spun „nu” argumentând cu aspecte care ţin de mine, şi nu de interdicţii care ţineau altă dată de alţii (părinţi, de exemplu). Îmi asum responsabilitatea şi vina când greşesc şi-mi cer scuze atunci când situaţia se impune. Fac lucruri care mi se cer, chiar dacă nu mă dau în vânt după asta şi aşez adevăruri sub umbrela diplomaţiei, evitând să mai torn realităţi necosmetizate, în toate formele care dor brutal. Şi nici nu prea mai scriu ca altă dată, deşi ideile se plimbă prin mintea şi inima mea şi, câteodată, chiar se cer singure redactate, publicate, promovate şi lecturate…

Altă dată eram încântată dacă oameni mari recunoşteau în mine ceva din umbra adulţilor din jurul meu, iar astăzi mă topesc ca o ciocolată uitată pe marginea ceştii de cafea de fiecare dată când cineva îmi spune, ca observaţie suplimentară la răspunsul întrebării „câţi ani ai?”- că sunt un copil…

Cred că odată cu acceptarea maturităţii, mai pierdem ceva din adolescenţă. Lăsăm curajul, metaforele, pantalonii decupaţi într-un cufăr cu amintiri (în cel mai bun caz) sau într-un coş de gunoi (dacă schimbarea se produce în urma unor tragedii consacrate) şi ne însuşim cămăşile călcate, facturi de plătit, formalităţi de împlinit, parşivităţile altora şi loviturile sub centură ca lucruri fireşti, care se-ntâmplă şi-atât. Ne ferim de distracţii prea puerile şi ne căutăm altele, mai potrivite şi mai recomandate pentru vârsta şi mentalitatea noastră, ascultăm doar anumite sortimente de muzică, mâncăm mai cumpătat, acţionăm mai responsabil şi gândim mai mult, lăsând la o parte impulsurile nebuneşti, visele trăsnite, iubirile ideale şi aventurile sălbatice.

De-o bucată de vreme, cred că mă transform. Sau, cel puţin, semnele clinice indică metamorfoze necunoscute, cu care n-am învăţat cum să mă împrietenesc. Dar nu-i bai, nu-i aşa?

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde Adela 2 august 2013 la ora 20:12

    Nu-i bai, asa este!
    A fi matur este o chestiune de perceptie. A fi matur nu inseamna sa renunti, definitiv, la micile bucurii din adolescenta. Foecare om ramane cu un suflet de copil. Un suflet mascat, mai mult sau mai putin, de rautatile celor din jur, de probleme, de perceptia fiecaruia.

    Frumis articol. 🙂

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.