Jurnal

Cât de bine ne fac visurile?

29 septembrie 2013

dreamsNu-mi amintesc când am păşit prima dată pragul realităţii spre vis. Nu reuşesc să consemnez, în date concrete, secunda în care mi-am permis să mă dezlipesc de lumea perfect mărginită ca să mă refugiez în cea a imaginaţiei mele, în care orice lucru râvnit devenea, preţ de o clipă scurtă, posibil. Dar pot afirma cu certitudine că eram mai mică. Mult mai mică. Şi, pe undeva, aş putea să jur că eram şi-ndrăgostită…

Apoi, probabil, de doruri pe care nu le-am înţeles niciodată, mi-am permis mult mai des să visez şi să zbor în irealităţi imediate pe care le-am chemat, deseori, în nopţile mele fără somn şi fără cafele, să-mi fie tovarăş de pernă şi de suferinţă. Aşa se făcea că era toamnă sau primăvară, deşi iarna îşi intrase în drepturi depline, că ploua liniştit sau dimpotrivă, că soarele-mi lumina părul pe-atunci în tonuri închise, deşi vremea se dezlănţuia-n furtuni ori zăpezi splendide, că prinţul nimerea întotdeauna drumul spre inima mea, deşi, în viaţa reală, părea că se-mpiedică până şi de praf. Alteori, serile mele se spulberau departe, sub plăpumi călduroase, în faţa şemineurilor arzând, iar în alte dăţi, de la fereastra-mi albă, aş fi putut jura că, dacă închid ochii, simt briza mării dincolo de gardul viu…

Dintre toate aceste minunate rezultate ale imaginaţiei mele, puţine mi s-au împlinit. Oameni despre care mi-am imaginat deseori că mă iubesc n-au prea făcut-o, munţii nu mi s-au aşezat prea mult în cale, iar mările nu s-au grăbit prea tare să mă-ntâlnească. Anotimpurile-au curs firesc, fără să se răstoarne conform dorinţelor mele mărunte, iar viaţa mea a gonit mai departe, cu sau fără insomniile care mi-au mai permis, din când în când, să visez, să evadez, să cred că, într-un fel sau altul, lucrurile se vor preschimba în formule care să mă scutească de neîmplinire.

Totuşi, nu pot să nu mă întreb, într-o seară în care aş putea să-mi permit un răgaz de-un vis, în ce măsură ne sunt benefice plăsmuirile propriei imaginaţiei. Ne pot ajuta să trecem peste dezamăgiri, peste trădări, peste minciuni, peste lucrurile rele care ni s-au întâmplat? Sau, dimpotrivă, ne fac rău, ţintuindu-ne în loc, amintindu-ne în permanenţă de toate acele lipsurile din viaţa noastră?

Cât de bine ne fac, de fapt, visurile? Nu ştiu. Însă întrebarea asta care nu-mi dă pace mi-a amintit o replică din filmul Podurile din Madison County, care zice cam aşa: „vechile visuri au fost visuri frumoase. Nu mi s-au împlinit, dar mă bucur că le-am visat.” Oare e de-ajuns? Şi dacă nu e, ar trebui să fie?

Foto: weheartit.com

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

Lasa un raspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.