Jurnal

Vacarmul sau liniştea?

25 octombrie 2013

N-aş putea să trăiesc într-o lume liniştită. Nu mă văd supravieţuind într-un univers în care nu se întâmplă niciodată nimic, în care oamenii nu fac decât ceea ce vor (adesea nimic) şi în care pulsul vieţii se plimbă domol şi-atât, lăsându-şi trepidaţile-n altă parte, în altă viaţă, în alte dimensiuni.

Eu n-aş putea. O astfel de situaţie mi se pare de-a dreptul deplasată pentru mine şi mă gândesc din ce în ce mai serios că, dacă într-o zi planeta asta s-ar opri, transformându-se într-o oază pură de linişte, după o (scurtă) perioadă de odihnă şi acomodare m-aş plictisi teribil, iar asta mi-ar pune capac.

Uit frecvent lucruri pe care le-am făcut, pentru că peste ele s-au aşezat altele, la fel de făcute, dar ceva mai recente. Adun în agende fictive amintiri şi experienţe, şi evit să le evoc, pentru că deseori nu mi le amintesc intacte. Din ele-am rămas doar cu nişte frânturi -esenţa, de fapt- pe care, de voie sau de nevoie, le-am valorificat ulterior, antrenându-le într-un sistem pe care nu mai pot să-l mai desfac.

Dar asta nu se face de azi pe mâine. Casele nu se construiesc într-o zi, iar amintirile nu se adună peste noapte. Şi e nevoie de multă muncă până să poţi să apreciezi nişte oportunităţi, nişte talente, nişte oameni. Dar, mai întâi, trebuie să vrei. Şi, de aici, restul…

Nu pot să-i înţeleg pe oamenii care pleacă dimineaţa din casă cu mutre obosite, de parcă viaţa lor e o povară câştigată la o loterie a pedepselor. Nu pot să-i înţeleg pe cei care, din zori şi până-n seară, afişează figuri morocănoase, de parcă s-ar revolta în fiecare clipă a existenţei lor pentru neajunsurile care ne tot pun piedică. Nu pot să-i înţeleg pe cei care spun că nu fac nimic, că în viaţa lor zilele trec serbede, toate la fel, insipide. Oare n-ar fi mai bine să alegem să ne începem zilele, săptămânile, viaţa altfel… în fiecare zi?

Sunt fascinată de lucrurile frumoase care se întâmplă în jurul meu. Mă bucur că trăiesc într-o lume în care în fiecare zi (mi) se întâmplă ceva. Mă bucur de serile în care, ajunsă târziu acasă, am ce povesti alor mei, la ceaiuri nocturne. Mă bucur de peripeţii, de ocazii, de istorisiri şi învăţăminte. Mă bucur. Şi ştiu că, dacă cineva mi-ar stinge tornadele, cutremurele, furtunile şi curcubeiele, eu nu m-aş mai regăsi, de nicio culoare, în bucăţica asta de univers.

Articole pe aceeasi tema:

5 Comentarii

  • Raspunde -Escu 26 octombrie 2013 la ora 10:40

    Deh! Varsta! Mai vorbim peste doua’j de ani ! Ce-o sa-ti mai doresti liniste si o casuta in afara urbei… 😀

    • Raspunde Alexandra Bohan 27 octombrie 2013 la ora 20:31

      Nu contest, dar până atunci… mă bucur de nelinişti urbane.

  • Raspunde Adela 28 octombrie 2013 la ora 0:24

    Superb scris, Alexandra! Si da, ai dreptate! Vacarmul cu care ne-am obisnuit face parte din noi, din viata noastra. O viata monotona, linistita si perfecta ne-ar plictisi. Pentru ca asa suntem conceputi: sa traim intens, sa muncim, sa radem, sa petrecem, sa invatam, sa plecam de acasa, sa ne bucuram de sarbatori…

  • Raspunde Celalalt Escu 25 octombrie 2016 la ora 13:01

    Escu de mai sus are dreptate. Eu sunt la „over 40”, deci taman „peste doua’j de ani” de care vorbeste. Imi place linistea, nu inactivitatea. Imi place sa se intample, dar nu se mai intampla. Pentru ca e ordine. Cand eram tanar, ca tine, adica acum vreo 1000 de ani, aveam o viata agitata si zbuciumata, Viata ta de azi e parfum. De la 6 la 22 munceam si invatam. Dupa 22 ma distram pana dimineata. Habar n-am cand mancam si dormeam. Aveam 60 de kile, incaltat si cu haine pe mine. Incet , incet, lucrurile s-au potolit si am devenit om normal cu familie si responsabilitati. Bonus, vreo 30 de kile! Si uite ca am supravietuit . Na! Iti permit sa nu ma intelegi azi ! 🙂 Peripetiile, ocaziile…strange-le bine sa ai ce scrie si peste doua’j de ani. Eu am gresit, le-am irosit, s-au uitat, nu le-am pus undeva. Nu erau jurnale/bloguri decat pe hartie. Si n-as fi avut timp sa scriu ! 😀
    Pi.eS.: sper ca internetul sa ramana etern si ce scrii azi sa recitesti peste doua’j de ani. Intelepciunea acumulata de tine pana atunci sper sa dea un strop de dreptate Escilor… 😉

    • Raspunde Alexandra Bohan 25 octombrie 2016 la ora 13:04

      Dragă Escu, și eu îmi doresc să rămână internetul veșnic, și să am spor la trăit și inspirație la scris, ca să nu uit, sau dacă uit, să-mi fie textele toate leac pentru uitare. Din acest motiv consemnez tot ce-mi trece prin cap și las pe public, cu riscul criticilor constructive sau răutăcioase, pentru că eu știu că, dincolo de opiniile cititorilor, scriu pentru mine și pentru mintea mea creață. 🙂

    Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.