Jurnal

Cântecul şi balerina

10 noiembrie 2013

ballerina_stock_by_portraitz-d5c8ck2Când aveam 3 ani, una dintre dorinţele care mi-a înstelat nopţile copilăriei a fost aceea de a deveni balerină. Acum, privind în urmă vreo două fotografii cu mine aşezându-mi graţios trupul pe vârful degetelor şi înălţându-mi braţele într-o îmbrăţişare menită s-atingă cerul, mi se pare imposibil de înţeles care să fi fost clipa în care în inima mea s-a cuibărit dorinţa pentru graţie, muzică şi dans. Dar ce ştiu cu certitudine e că, atunci când mama mea a primit în dar o cutie de bijuterii cu o frumoasă balerină sidefată care se-nvârtea de fiecare dată când capacul deschis pornea muzica, am fost din ce în ce mai convinsă că asta mi-e soarta: dansul, muzica… N-a fost să fie.

Ani de zile, însă, până să conştientizez că drumul meu nu va cunoaşte niciodată tainele paşilor învăţaţi cu trudă pe dinafară, m-am îndreptat mereu, pe furiş, la cutia cu bijuterii a mamei. Obişnuiam s-o deschid deseori, pe ascuns, când nu era nimeni prin preajmă, şi să-i rotesc cheiţa la infinit, doar ca să văd cum, graţioasă, balerina se-nvârte mereu şi mereu, în ritmul liniştitor al unei piese care mi s-a părut, din prima, cel mai frumos cântec de pe pământ. Acolo, în dormitorul alor mei, sub acordurile fine ale melodiei, m-am imaginat de un infinit de ori făcând piruete, zburând, alergând, păşind uşor şi delicat, de sub rochiţa alb-roz, cu fustiţă umflată, pe care-am purtat-o în toate visele mele de micuţă domnişoară. Până într-o zi când ceasul a ticăit suficient de zgomotos cât să mă trezească din vis, iar realitatea mi s-a înfăţişat dezbrăcată de tul, funde şi poante.

Apoi, când am crescut suficient cât să-mi dau seama că e prea târziu ca să mai deprind reflexele graţiei, cântecul mi-a rămas imprimat pe-un colţ de suflet, alături de imaginea păpuşii sidefate care se-nvârtea iar, şi iar, şi iar… Se numeşte Memory şi în varianta originală îl cântă Barbra Streisand. Iar eu aveam să aflu asta mult mai târziu, când entuziasmul, elasticitatea şi visele pieriseră din peisajul imaginar al viitorului pictat în pasteluri dansante. Dintre toate scenariile dorite şi visate, atât mi-a rămas. Cântecul.

Astăzi nu mai dansez pe vârfuri, cu mâinile conectându-se fragil deget cu deget deasupra capului, pentru că mi se pare că mi-am pierdut graţia aceea inocentă care mă făcea, cândva, să planez uşor peste lume şi să visez dincolo de graniţele-i împietrite. Însă valsez deseori cuvinte, învârt propoziţii pe care le vreau graţioase şi delicate, forţându-mi gândurile mai mult să plutească decât să atingă, obişnuit şi profan, podelele lumii. Mai îmbrac, apoi, adevărurile-n fuste pufoase decorate cu funde roz şi le prind părul în cocuri ordonate, care nu lasă loc şuviţelor să cadă, tulburând cu dezordinea lor drăgălaşă perfecţiunea dansului. Încalţ ideile cu poante şi le oblig să privească spre cer şi, câteodată, nu pot să-mi înfrânez impulsul de a-mi ridica mâinile în împreunări de nori şi de vise, îmbrăţişând revelaţii sublime.

N-am fost niciodată balerină. Dar, dac-aş fi fost, visele-mi stau mărturie că mi-aş fi dorit cu disperare să fiu una fragilă, graţioasă şi blândă.

Foto: http://portraitz.deviantart.com/art/Ballerina-Stock-322875794

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde Escu 11 noiembrie 2013 la ora 8:55

    Parca mi-e dedicata mie…. 🙂

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.