Jurnal

Înaintea lor

14 noiembrie 2013

Există, în univers, o teorie pe care habar n-am cine a inventat-o, dar care se poate dovedi foarte utilă atunci când relaţii noastre interumane dau semne de sufocare. E vorba de strategia care ne determină să facem noi pasul decisiv, acela de a pune punct, înainte de a servi, de pe tăvi cristaline, verdictul pe care îl hotărăsc, mai întotdeauna, ceilalţi.

Aş vrea să spun că e o teorie care nu merge. Dar, din propria-mi experienţă, am învăţat că e mai bine să îţi iei, într-un moment de cruntă enervare, toată inima-n dinţi şi să smulgi, dintr-o singură, rapidă mişcare, plasturele care s-a lipit prea bine şi a cărui desprindere lentă, uşoară, n-ar face altceva decât să-ţi prelungească agonia şi-aşa sfâşietoare.

Să-i dai unfriend înainte să-ţi dea el ţie. Să te desparţi de el înainte să se despartă el de tine. Să trădezi înainte de a fi trădată. Să fii tu cel care minte, şi nu cel care rămâne la urmă să tragă ponoasele şi să ude pernele. Să sufere ei înainte să suferi tu, sau, cel puţin, durerea să-ţi fie atenuată de gândul murdar că măcar le-ai luat-o înainte. Aşa, pentru o clipă, victima s-ar face călău şi, pe undeva, pentru o fracţiune de secundă, în lume s-ar face o fărâmă de dreptate.

Doar că nu e nicicând într-atât de simplu. Anticipările astea categorice nu fac decât să ne descarce, pe moment, de entuziasmul plin de nervi din care se mai scurge, apoi, din ce în ce mai lent, câte-o dâră care să ne bântuie, noapte de noapte, toate orele de somn. Şi, în ciuda faptului că decizia a fost luată, faptul s-a consumat, iar răul a fost excizat de la rădăcină, nişte regrete posttraumatice ni se mai aşază uneori ca o capsulă moale peste gânduri ca să ne mai tortureze un pic cu prezenţa, cu încâlceala, cu încărcătura lor amestecată de energii imposibil de gestionat.

Am trăit situaţii în care, obosită să-mi port prin lume agoniile, m-am văzut nevoită să acţionez ferm, urmând impulsuri pe cât de spontane, pe atât de radicale. Dar, apoi, într-o secundă de cumpănă, m-am trezit că-mi pare rău. Ar fi trebuit să mai rabd? Să mai aştept? Să mai acord, pentru a infinita oară, încă o şansă? Nu ştiu… Şi, până azi, n-am reuşit să aflu. Însă ce ştiu cu siguranţă e că, după ce-am închis porţi de fier peste colţuri de lume în care nu mă mai regăseam, şi m-am forţat să privesc mai departe -acolo unde nu există oamenii care m-au rănit, circumstanţele care să-mi amintească de propriile greşeli, rămăşiţe ale propriilor vini otrăvite- mi-a fost, într-un târziu, mai bine.  Dar nu imediat. Pentru că, pe undeva, dâre de trecut se întorc mai mereu să ne muşte, dacă, desigur, ne permitem slăbiciunea de-a lăsa, printre rânduri, ferestre deschise. Şi, de multe ori, uităm să închidem geamurile. Sau, cine ştie, poate că o facem intenţionat, sperând că lucrurile se vor remedia de la sine, redevenind ca altădată. Ca… la-nceput… (…nu.)

Care-i formula care ne ţine departe de dezastre? Eu cred cu tărie că e aceasta care ne sugerează, blând, să acţionăm ferm şi la obiect. Să aşezăm peste lume lacăte şi să ne lepădăm dintr-odată de tot ce e rău în viaţa noastră. Să triem oameni şi, în caz de incompatibilităţi ale sufletului, să nu-i ţinem alături, să ne sfâşie. Dar mai avem mult de-nvăţat până să aflăm dacă merge, dacă rezultatele-s mulţumitoare şi, mai ales, dacă suntem suficient de pregătiţi să-ndurăm noi începuturi, după ce ne-am lepădat de balast.

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

Lasa un raspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.