Jurnal

Oamenilor nu le place sinceritatea

3 noiembrie 2013

Nu ştiu să mint. În toți acești ani de viaţă, n-am reuşit să deprind arta de a vinde iluzii, de a crea, din nimic, situaţii care nu-s adevărate, de a arunca în stânga şi-n dreapta gogoşi pudrate cu toppinguri inventate sintetic în nopţi fără niciun Dumnezeu. Nu ştiu. Şi, cumva, mă şi paşte o încăpăţânare care nu mă lasă să-nvăţ. Asta e. Ne scuturăm de praf şi mergem mai departe. N-a murit nimeni din cauza asta şi, cumva, (încă) nădăjduiesc infantil că n-am să fiu eu prima victimă.

Dar, ca o consecinţă firească a acestui fapt, rezultă că sunt excesiv de sinceră. Pentru că nu ştiu cum să mă codesc, mă străduiesc să ofer, pe tavă, adevăruri neîndulcite. Şi asta nu prea place publicului. Fie pentru că oamenii se simt direct vizaţi, fie pentru că refuză să înţeleagă, din prima, ţinta apropo-urilor mele fără zahăr, pe mulţi dintre ei adevărul îi doare şi atât. Iar oala cu pricina se sparge-n capul meu pentru că, vezi, dragă Doamne, nu ştiu (tot eu) cum să pun problema.

„Sunt responsabilă pentru ce spun, nu pentru ce înţelegi tu”, îmi vine să urlu câteodată în faţa celor care se prefac surzi şi neînţelegători. Dar cum să explic, mai mult decât o fac deja, că a avea o altă părere nu înseamnă că eu am neapărat dreptate şi că a fi în contradicţie cu o ipoteză sau cu o mentalitate e un lucru pe care fiecare dintre noi ar trebui să ni-l asumăm firesc în toate situaţiile în care deschidem gura sau facebook-ul? Cum să mă fac înţeleasă când, de fiecare dată când rostesc că „eu nu sunt de acord cu…”, oamenii dau ochii peste cap şi se albesc la faţă, de parcă la interviul pentru un job foarte dorit angajatul le mai cere nişte rânduri pe care n-au de unde să le mai scoată…

Cum să mediez situaţii care par să se convertească în adevărate războaie atunci când răspunsurile mele nu sunt cele pe care ceilalţi le aşteaptă de la mine? Mă simt prinsă între ciocan şi nicovală. Între a avea o părere nefericită, dar autentică, şi riscul de a da impresia că n-am niciuna. Şi-atunci, ce să fac?

Sunt acră pentru că i-am explicat într-o zi unei vecine că nu e frumos să-şi scuture covoarele duminca, la 7 dimineaţa, când unii oameni dorm. Sunt nesuferită, pentru că am avut curajul de a-i spune politicos unui interlocutor plin de sine că nu e cazul să-mi explice mie cum să-mi fac treaba, atâta timp cât nu are nicio tangenţă cu domeniul în care îmi desfăşor, zilnic, activităţile. Sunt afurisită, pentru că într-o zi mi-am întrerupt o colegă din a urla la o doamnă foarte drăguţă care avusese ghinionul să fie intermediarul unei veşti proaste rezultate în urma unei erori de sistem. Şi sunt sigură că mai sunt şi-n alte feluri, dar, recunosc, pentru astăzi nu mi-am făcut temele până la capăt, aşa că doar atâtea apelative am acum să exemplific.

Ne ascundem după deget. Ne-ar plăcea ca oamenii să ne aprobe fiecare prostioară care ne răsare-n minte şi de care suntem foarte mândri. Îi urâm vertiginos şi înfocat pe cei care ne dau în cap şi care, pe deasupra, mai au şi curajul să-şi argumenteze contra-opinia. Şi-atunci se impune o decizie: dacă avem suficientă tărie de caracter, ne respectăm propriul şir de experienţe de viaţă şi ne asumăm cu maturitate opiniile sau, dacă ne place mai mult un anturaj prefăcut, ne lepădăm de propria identitate şi ne-o asumăm pe a celorlalţi, întru sfânta comoditate a aprobărilor fără „de ce”.

Sunt sinceră, dar mă tratez. Şi, între timp, mă bucur că am suficientă materie cenuşie încât să pot să-mi susţin argumentele. Sau contra-argumentele.

După caz, om şi ipoteză.

Foto: pinterest.com

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde Escu 5 noiembrie 2013 la ora 20:32

    Unde am mai auzit eu povestea asta…a! aici : http://www.youtube.com/watch?v=H6r-TYGRBYE 🙂

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.