Jurnal

Superspecialiştii

24 noiembrie 2013

Sunt peste tot şi le ştiu pe toate mai bine decât oricine. Oriunde te-ai învârti, ei sunt acolo să-ţi explice întotdeauna câte ceva, cu aroganţa aceea caracteristică omului care ştie cu exactitate şi precizie de ceas elveţian tot algoritmul după care se desfăşoară fiecare bucăţică de univers. Şi, ca şi cum asta n-ar fi de-ajuns, nu se sfiesc aproape niciodată să deschidă gura. Mai ales atunci când nu le cere nimeni.

Sunt prin spitale, întruchipând pacientul care-şi cunoaşte mai bine boala decât medicu-i menit să-l vindece. Sunt pe la piaţă, prin marketuri şi supermarketuri, oricând binevoitori să-ţi facă o analiză a preţurilor şi să te critice dacă cumva ai îndrăznit să risipeşti un ban sau doi mai mulţi decât preţul concurenţei care e, de cele mai multe ori, la o distanţă pentru care ştii că nu merită nici măcar să iei în considerare acest aspect. Sunt la bibliotecă, dându-şi cu părerea despre opţiunile pe care ţi le aşezi în braţe şi privindu-te peste ochelari, cântărindu-te după natura titlurilor pe care-ai vrea să le-mprumuţi şi, eventual, aruncând din când în când câte-o observaţie care te face să laşi cărţile jos şi să fugi oriunde în lume.

Sunt la mall, şi te analizează din cap până-n picioare, gata imediat să-ţi critice picioarele prea slabe, fusta prea scurtă, părul prea blond, prea roşcat, prea şaten sau prea brunet. Sunt prin fast-food-uri, cu priviri compătimitoare îndreptate asupra big mac-ului din tava ta, deşi ei înşişi au îndesat în propriul stomac un meniu king size, suficient cât să hrănească un stol de găini flămânde. Sunt vecinii de bloc, care-ţi cunosc, din presupuneri, toată viaţa şi sunt neamurile acelea enervante care, deşi nu se sinchisesc să te caute decât atunci când au nevoie de ceva, ştiu ele mai bine ce-ţi lipseşte ţie-n viaţă.

Sunt oamenii aceia care pretind că le ştiu pe toate şi care nu se sfiesc să afişeze acest lucru ori de câte ori au ocazia. Sunt cei care, din plictiseală, din sigurătate, din prostie, simt nevoia să se afirme, şi o fac atât de superficial, încât mie, una, îmi creează un soi de milă amestecată cu repulsie. De ce nu ne cunoaştem lungul nasului? De ce simţim nevoia să vorbim în plus, după ureche şi, mai ales, în necunoştinţă de cauză? Ni se pare că suntem prea deştepţi? Prea buni? Prea… specializaţi?!

Lumea are nevoie de specialişti formaţi, şcoliţi, munciţi, experimentaţi. Şi, totuşi, în jurul meu îi zăresc din ce în ce mai puţin, mascaţi de păduri de atotştiutori care nu ratează nicio ocazie de-a ieşi în evidenţă…

Pentru că, a vorbi aşa, la-ntâmplare, e mult mai simplu decât să pui mâna şi să munceşti. Din păcate.

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

Lasa un raspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.