Jurnal

Despre cum am plâns ca un om mare

20 decembrie 2013

S-a întâmplat miercuri, la serbarea de Crăciun organizată de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, eveniment la care au fost prezenţi aproximativ 240 de copii din centrele de plasament din Iaşi, Hârlău, Paşcani, Târgu Frumos.

Recunosc, nu m-am aşteptat să am o astfel de reacţie. Eram sigură că am să merg să ajut, să zâmbesc, să îmbrăţişez copii cu visuri de o mie de ori mai simple decât ale noastre, aşa cum fac mai de fiecare dată la activităţile asociaţiei. Doar că, de data asta, n-a fost aşa. De îndată ce mi-am găsit un loc în sala plină ochi de copii, iar cortina s-a ridicat dezvelind zâmbete şi glasuri şi piruete, lacrimile au început să-mi curgă şiroaie, iar un nod greoi ca o piatră de râu mi s-a aşezat în gâtlejul uscat de emoţie.

Am văzut copii frumoşi şi talentaţi. Am văzut copii care cred în magia Crăciunului şi care au spus poezii splendide, pe care eu, mărturisesc acum cu toată onestitatea, nu le-am mai auzit până acum. Au cântat colinde în coruri îngereşti, au interpretat roluri de oameni şi de arhangheli, s-au prefăcut în cenuşărese şi feţi-frumoşi, şi-au încercat, pe cât posibil, să-l impresioneze pe Moş Crăciun cel aşteptat. Iar eu, pitită-n primul rând, am plâns ca un om mare care şi-a amintit cum e să fii mic şi care, pentru două ore, nu s-a putut gândi decât la toată tristeţea care poate fi în sufletul unui astfel de copil care primeşte mii de aplauze dintre care lipseşte, iar şi iar şi iar, ecoul aplauzelor unor părinţi…

Am văzut, pe scenă, şi copii trişti, cu ochii goi, care priveau dincolo de sală. Şi mie mi s-a făcut milă şi pustiu, gândind câtă tristeţe trebuie să fie-n sufletul lor nemărginit care se chirceşte tot mai mult într-o societate care nu prevede o viaţă mai bună pentru cei care se simt, fără proprii părinţi, singuri şi-ai nimănui…

Nu la toate serbările mele au fost prezenţi părinţii mei amândoi. Dar, în majoritatea dăţilor în care am avut un cuvânt public de spus, întotdeauna cel puţin o pereche de ochi părinteşti au lăcrimat în public şi m-au aplaudat ca pe nimeni alta. Şi-mi amintesc că m-am simţit bine, indiferent de bâlbe, de paşi împiedicaţi, de cuvinte şi mâini tremurate sub raza intimidantă a reflectoarelor. Iar atunci când, dintr-un motiv sau altul, n-au putut să-mi fie alături, am tânjit mereu să-mi fie aproape, să-mi fie-n sală, să-mi fie public, ascultători fideli şi critici îndreptăţiţi.

Am văzut oameni murind şi n-am vărsat o lacrimă. Am văzut oameni zvârcolindu-se de dureri îngrozitoare şi i-am tratat cu detaşarea aceea a profesiei care-ţi dă curajul şi forţa să aplici tratamentul care să-i facă bine. Dar am văzut nişte copii suferind şi, nu ştiu de ce, am plâns, ca niciodată, cu hohot de om mare şi trist la întâlnirea cu cea mai grea lecţie pe care ţi-o dă viaţa: neputinţa.

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde -Escu 21 decembrie 2013 la ora 12:10

    Deci esti om… 🙂

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.