Jurnal

Oamenii-mare şi oamenii-mal

13 decembrie 2013

Există două categorii de oameni pe lumea asta: cei care se agită şi cei care stau pe margine. Cei care ard şi cei care suflă. Cei care erup şi cei care se depun silenţios. Marea şi malul sau, mă rog, mâlul.

Eu, spre exemplu, sunt omul-mare. Mă agit odată cu fiecare rafală de vânt, cu fiecare răsărit, cu fiecare apus, şi mă liniştesc odată cu întunericul. (Mă) fac valuri-vălurele atunci când răbdarea mea saltă sub limita inferioară a propriilor puteri şi curg în înşiruiri de evenimente. Mă strecor printre stânci, mă adun sub nesfârşitele cascade informaţionale care plutesc domol spre mine în neştire şi, când mi-e lumea mai dragă, mă mai izbesc, accidental, dureros, zgomotos şi umed, de maluri. Nu mă învineţesc, însă mă pierd, la fiecare contact, la fiecare ciocnire, substanţial, împrăştiind bucăţi din mine pe care, nu ştiu cum se face, le las acolo unde se duc. Pentru că nu le pot lua niciodată înapoi…

Uneori, mă evapor. Alteori, mă plouă (sau mă ninge). Sau se-aruncă cu gunoaie-n mine, iar eu le-adun conştiincios pe toate… Dar, în esenţă, în mare, rămân aceeaşi, ne-statornică, acolo unde mi-e locul. Între stânci şi-ntre maluri, de unde nu evadez decât din când în când ca să-mi amintesc ce bine-i să te-ntorci acasă, acolo unde aparţii cu toate ale tale.

Eu sunt omul-mare. Dar asta, oricât de necrezut ar părea, are şi-o parte bună. Aşa se explică, probabil, de ce nu par să-mi aflu niciodată limitele, deşi ştiu cu exactitate unde mi-e locul. De ce îmi pot permite să mă agit, pentru că, în realitate, nicio apă tulburată nu poate rămâne aşa mult timp. De ce ştiu să mă înalţ, deşi n-am aripi (şi, cel mai sigur, n-am să am niciodată), şi de ce câteodată îmi răsar în minte fluturări de idei creţe, atâta timp cât deasupra mea zboară adesea stoluri întregi de păsărele, care-mi mai lasă, în zborul lor splendid şi-obositor, dâre înălţătoare de inspiraţie.

Dar, la polul opus, există şi oamenii-mal. Sunt oamenii care vor încerca mereu să te oprească, să te limiteze, să-ţi pună piedică. Sunt cei care aduc pământul, şi piatra, şi scoica să-şi contruiască ziduri cu care să te-mpiedice să vezi mai departe de ei. Sunt cei care stau pe margine şi critică. Sunt veşnic nemulţumiţii, cu existenţele lor mundane care n-au nici vâsle şi nici aripi ca să exploreze nemărginirea. Şi care, de-atâta tristeţe, de-atâta invidie şi de-atâta rău, aruncă cu pietre în mare.

Pe care eu le adun, şi le-adun, şi le-adun, conştiincios şi resemnat…

Eu sunt omul-mare. Şi, uneori, când nu mai ştiu cum să mă lupt cu malurile, mă ascund printre ele şi le prefac în mâl. Poate-aşa s-or mai curăţa şi ele.

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde Dcnews 17 decembrie 2013 la ora 16:16

    Un pic cam aspra judecata ta, in special in privita oamenilor „mal”…cred ca exista si totusi o categorie de mijloc, cea a oamenilor care poate isi doresc sa se schimbe dar nu pot sa o faca deoarece sunt impiedicati de oamenii „mare”…

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.