Jurnal

Cu sau fără aşteptări?

20 ianuarie 2014

Enredados-Disney-Tangled-Rapunzel[8]Era o perioadă în care m-am încăpăţânat orbeşte să cred doar în lucruri bune. Nu pot să contest, a fost o perioadă frumoasă din viaţa mea, cu fluturaşi şi curcubee, până într-o zi când, sub raze de soare analitic şi statistic, nemiloasele mele bilanţuri au început să iasă pe minus, ca urmare firească a curgerii într-un sens logic şi pur gravitaţional a vieţii.

Nu-mi amintesc cu exactitate momentul în care am decis că deciziile trebuie cântărite, şi optimismul închis într-o sticlă, pentru zile cu adevărat negre. Nu aş putea să spun cu precizie care a fost secunda în care am decis că lucrurile nu mai pot merge aşa, la ne-voia aşteptării unor miracole. Dar ştiu că m-am trezit într-o zi gândind cu răul în faţă, cu răspunsuri clare şi concise al „şi dacă?”-urilor obsedante, cu presimţiri care nu-ţi dau voie, noaptea, să tragi perdeaua care te duce-n lumea viselor. Şi, cumva, în realitate a fost mai bine. Parcă…

Acum, însă, într-un moment de cumpănă şi de ploaie sublimă cântându-mi la fereastră, trag o linie şi spun că am învăţat între timp că, dacă n-ai aşteptări, parcă suferi mai puţin. Când nu tânjeşti după lucruri pe care, aparent, nu poţi să le ai, parcă nici dorul nu-ţi mai e aşa de mare, şi parcă nici sufletul nu ţi se mai lasă greu, întocmai precum plumbul.

Şi, totuşi, parcă mi-ar plăcea să-mi fie iar senin, şi aripi, şi speranţă. Parcă mi-ar plăcea să pot să scot, din bălţi cenuşii, câte-un arc de curcubeu şi să-l aşez, din condei, din priviri, peste lume. Parcă mi-ar plăcea să cred că lucruri frumoase mi se vor întâmpla într-o zi, când vreun magician iscusit se va-ndura să-şi fluture duios bagheta deasupra aripilor mele ostenite de realitate. Parcă mi-ar plăcea să-mi regăsesc metaforele în care m-am ascuns de-atâtea ori, şi visele vechi, alea pe care le-am izbit într-o cutie atunci când m-am supărat, irevocabil, pe lume şi care, între timp, s-au prăfuit în aşteptări întemniţate-n întuneric.

Aşteptăm o viaţă-ntreagă să se-ntâmple miracole, şi nimic nu se mişcă. Vântul nu bate, ploile nu curg, minuni nu se-ntâmplă. Şi când ne resemnăm, trişti şi goi, ca nişte copaci în prag de iarnă, marile revelaţii încep să se coboare asupra noastră aducând îndoiala, şi neîncrederea şi, uneori (doar uneori!) câte-un strop prăfuit de fericire. Şi-atunci ce facem? Ne-ntoarcem cu faţa… către ce? Către realitate sau către vis?

Cum e mai bine să trăim? Cu aşteptări? Fără aşteptări? La-ntâmplare? Pentru că mi-ar plăcea să mai aştept, să mai cred, să mai sper, dar nu ştiu dacă mai am suficient curaj, şi timp, şi resurse să o iau, iar, de la capăt…

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde Veronica 5 februarie 2014 la ora 10:17

    Poate, uneori, așteptând miracolul, nu-l vedem sub nasul nostru… Bucură-te de clipă, fată frumoasă!

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.