Jurnal

Să te împaci cu tine însuţi

4 ianuarie 2014

Înainte de a fi în război cu ceilalţi, ne războim cu noi înşine. Ne revoltăm dintr-o dată că viaţa pe care o purtăm de pe-un umăr pe altul în fiecare zi nu ne mai reprezintă, că ceea ce ni se întâmplă este crud şi nemilos şi că toate relele ni se-ndeplinesc numai nouă, ca-n cel mai trist şi nedrept film de groază conceput vreodată. Ni se pune pata pe sistem, pe prietenii care nu ne-nţeleg, pe părinţii care, oricât s-ar strădui, nu reuşesc să se aşeze-n locul şi-n corpul nostru nici măcar preţ de o clipă. Şi am vrea să fugim, să lăsăm totul în spate şi s-o luăm de la capăt, uite-aşa, ţac-pac, cât ai clipi, pur şi simplu.

În fond, cine n-a vrut, măcar o dată-n viaţă, să fugă?…

Însă nu e niciodată simplu să dai bir cu fugiţii. De cele mai multe ori, nu e nici la-ndemână. Ar fi prea complicat, ar fi prea frumos ca să fie adevărat, ar fi sublim să fie asta soluţia care dezleagă, dintr-o răsucire de baghetă, toate enigmele încâlcite ale lumii.

Aşa că, pentru mine, soluţia a trebuit să fie alta. Pentru că eu însămi n-am avut nici curaj şi nici unde să fug, am fost nevoită să caut o altă cale. Să mă dau cu capul de pereţi sperând că, într-o zi, voi găsi mai curând o formulă care să-mi preschimbe viaţa într-una pe care să-mi fie drag s-o trăiesc decât o mare, nebună dragoste. Să înghit, zi după zi, eşec după eşec, cu cel mai usturător dintre polonice, până să ajung să simt gustul divin al reuşitelor muncite cu sârg. Să trăiesc, noapte de noapte, coşmaruri sângeroase, din care se făcea că nu mă mai trezeam niciodată în realităţi râvnite cu-atâta patimă. Să cred, să sper şi să nu renunţ să lupt, pentru că într-o zi, într-o zi ar fi urmat să fie mai bine.

Doar că ziua aia n-a venit niciodată, aşa că într-o altă zi, obosită să sufăr şi să mă zbat, am renunţat. Am încuiat fereastra către care mi-am înălţat aripile istovite ale eforturilor mele chinuite de zboruri ratate şi m-am decis să renunţ. Să nu mai fac nimic, niciodată. Să stau şi să aştept. Să reînvăţ rostul vieţii pierdut printre ţeluri contrafăcute în nopţi cu zbucium şi cu nesomn şi, poate, dacă mi se va permite, să reiau restul de viaţă rămas tăcut pe undeva şi să-l târâi prin lumea cea plină de praf şi de miracole.

Şi, aşa, tot aşteptând, tot nerăzvrătindu-mă sublim, revoltele mele s-au stins, rând pe rând, lăsându-mi loc mie pentru mine…

Într-o zi, m-am împăcat cu mine însămi. Şi, atunci, lumea (mea) s-a făcut, pe dată, mai bună… sau cel puţin mie aşa mi s-a părut, când m-am trezit, ce (ne)noroc!, dintr-o viaţă care nu-mi mai aparţinea…

Ai nevoie de refinantare? Afla totul despre credite de consum.

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde Inteligenţi sau frumoşi? | Alexandra Bohan 25 martie 2014 la ora 5:36

    […] text pentru că, de când am decis să nu mă mai lupt cu câte-un curent care mă revoltă şi să mă împac cu mine însămi, am constatat cât de contradictorii sunt uneori părerile noastre. Adică, da, ne-ar plăcea să […]

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.