Jurnal

Nu ştiu să se despartă la timp

23 februarie 2014

breakupAm câteva zile de când îmi amintesc, pe fragmente, un citat de-al lui Paler care pare să mă urmărească obsesiv exact atunci când mi-e aproape imposibil să-l prind de-o aripă şi să-l aşez pe hârtie, motiv pentru care abia astăzi mi-am găsit, printre sarcini clar trasate, răgazul necesar să-l culeg în varianta originală, aşa că vi-l redau aici, în întregimea lui splendidă şi revelatoare, în forma în care l-am preluat de pe internet cu precizarea că afirmaţiile au fost făcute în cadrul unui interviu al scriitorului acordat revistei Tango:

Nu în puţine cazuri, femeia şi bărbatul nu ştiu să se despartă la vreme. Aşteaptă să dispară tot ce i-a apropiat şi legat, până ajung să le fie silă de ei. În loc să transforme despărţirea însăşi în ceva deosebit, de care să-şi aducă aminte cu duioşie mai târziu, târăsc un rest de dragoste ca un hoit care miroase urât.

Prima dată l-am citit acum o eternitate. L-am găsit întâmplător, nu-mi amintesc unde, şi l-am dat repede uitării, pentru că nu mi-am permis să-l aprob. De fapt, n-am fost de acord cu Paler de la prima citire, pentru că nu l-am înţeles. De sub umbrela experienţelor mele limitate, l-am şi contrazis în gând, fără să-mi argumentez, însă, decizia. Dar acum, după o perioadă în care evenimente marcante s-au mai plimbat prin viaţa mea, iar observaţiile mele au mai detectat pe ici, pe colo, situaţii în care colaborări (sentimentale sau nu prea) au sfârşit variind de la rău la foarte rău, l-am eliberat fără să vreau din pivniţa uitării şi mi-am zis că e cazul să-l dau mai departe. Dar, mai întâi, să-l explic.

(Pentru că, după părerea mea) Oamenii nu ştiu să se despartă la timp

Eu am fost mereu o fire mai tranşantă şi, pe alocuri, chiar dură, ar spune unii. Şi asta pentru că am învăţat, nu-mi amintesc când, nu-mi aduc aminte unde, că e mai eficient să smulgi plasturele dintr-o singură, fermă mişcare: chiar dacă o să doară mai tare, senzaţia va dispărea mult mai repede spre deosebire de cazul în care ai încerca să smulgi uşor, încet, leucoplastul de pe rana deschisă.

Recunosc, însă, că experienţa clinică m-a învăţat şi altceva. Şi am văzut că se poate şi altfel, şi chiar cu dureri care, deşi durează mai mult, sunt de intensitate mai mică, dacă se apelează la adjuvanţi care să înmoaie lipiciul atât de traumatizant de îndepărtat. Important este să ştii să te adaptezi. Dar, câţi dintre noi ştim asta aşa, fără să ne-nveţe nimeni?…

Problema e că în viaţă nu e aşa. De regulă, când peste rănile tale deschise nu se lipeşte nimic altceva decât un om care, într-o zi, începe să nu-ţi mai vrea binele, e foarte greu să te-mpaci cu gândul care să-ţi dea tăria să-l smulgi din viaţa ta dintr-o mişcare. Aşa că, din comoditate, din dezamăgire, din prosteasca iluzie care ne face pe toţi să credem că, poate, peste noapte lucrurile se vor converti miraculos la confortul dorit, alegem să ne purtăm rănile lipicioase prin lume până când peste ne-cicatricea noastră se-aşază praful şi dezgustul şi toată mizeria lumii înconjurătoare. De aceea, aici, ideal ar fi să ne desprindem ferm şi repede. Şi-apoi să lăsăm rana să se vindece singurică, în propriile-i legi fireşti, universale. Şi să mergem, orice-ar fi, mai departe, fără să ne-ntoarcem din drum. Uşor de zis, nu?

Am văzut oameni care s-au iubit şi care au sfârşit spurcându-se ca la uşa cortului, de parcă toată viaţa lor ar fi fost duşmani, nu iubiţi, amanţi, prieteni. Am văzut oameni care credeau că vor rămâne împreună toată viaţa şi care, la un moment dat, au ajuns să se urască, amânându-şi, la nesfârşit, eliberarea din cuplul care le devenise, încet-încet, cea mai cruntă tortură. Dar am văzut şi oameni care s-au despărţit aşa cum s-au îndrăgostit -fulgerător- şi care au rămas totuşi prieteni (după ce li s-au închis cicatricile, desigur), pentru că au ajuns la concluzia că îi unesc şi acum toate celelalte lucruri care i-au făcut să fie împreună, unul pentru celălalt, o perioadă, dincolo de dragoste, dincolo de fluturi.

Tot Paler mi-a amintit de cartea asta, Relaţii exuale a lui Michael Birbaek, în care doi oameni care constată într-o zi cu tristeţe că nu se mai potrivesc, se despart prieteneşte c-o petrecere. E o carte tristă, nu are happy-end, dar e un exemplu care dovedeşte că nu întotdeauna despărţirile trebuie să se-nsoţească de scandaluri şi traume. Ştiu, e doar o carte, o să-mi spuneţi, în realitate nu se petrece aşa, dar nu reuşesc să înţeleg dacă acest lucru se petrece pentru că ni se par mai la-ndemână scenariile astea dezastruoase sau pentru că nu ştim cum ar trebui să facem ca să fie altfel (mai bine).

Şi totuşi… Cum ar fi să ne despărţim de ceilalţi la timp? Cum ar fi să luăm iniţiativa rupturii înainte ca lucrurile să putrezească chiar sub ochii noştri? Cum ar fi să facem un pas înapoi şi, apoi, să luăm realitatea-n propriile mâini şi să recunoaştem, onest, că lucrurile care nu merg spre mai bine ar trebui să se sfârşească atât timp cât încă mai au suflul lor?

Pe de-o parte, s-ar putea să fie bine. Pe de altă parte, viitorii suferinzi nu au în buzunarele sufletului altceva decât speranţa, şi negarea, şi disperarea. Iar asta-i împiedică, de multe ori, să vadă clar şi limpede de sub perdeaua de nori care stau să plouă, să tune, să fulgere a întristare, însingurare, înfrigurare…

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde Cristina Zugun 23 februarie 2014 la ora 23:53

    Foarte bine scris, jos palaria! Ai scris ce simt multi oameni, si n-au curaj sa dea glas gandurilor! Iti multumesc pentru lectura placuta si plina de invataturi!

    • Raspunde Alexandra Bohan 25 februarie 2014 la ora 19:09

      Îţi mulţumesc şi eu, Cristina! Nici nu ştii cât de mult mă onorează aprecierea ta.

    Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.