Carte

Blândeţea nopţii, F. Scott Fitzgerald

28 aprilie 2014

blandetea-noptiiAm terminat de citit cartea asta anticipându-i, cumva, finalul, pentru că e al treilea roman al lui Fitzgerald pe care-l citesc şi, într-un fel sau altul, am ajuns să cunosc stilul autorului care se bazează acelaşi schelet, inspirat din propria viaţă a acestuia.

Din ce-am mai citit pe ici, pe colo, Blândeţea nopţii e numit cel mai bun roman al lui Fitzgerald. Eu l-aş numi cel mai complex, pentru că mi-a plăcut mai mult Cei frumoşi şi blestemaţi. Dar, oricum ar fi, povestea, în esenţă, e aceeaşi. El, Dick Diver, un psihiatru cu o inteligenţă nativă foarte dezvoltată, dar sărac, se îndrăgosteşte de Nicole Warren, pacienta lui care a suferit o traumă în copilărie. Desigur, în spiritul poveştilor născocite pe fondul visului american, Nicole este cea care are o avere impresionantă, astfel încât, în urma căsătoriei, Dick este cel care, deşi are menirea s-o susţină pe soţia lui şi să-i ofere sprijinul necesar unui tratament, este susţinut financiar de moştenirea acesteia, fapt care îi leagă pe unul de altul într-o dependenţă care devine, pe măsură ce dragostea lor dispare, din ce în ce mai greu de suportat.

Totuşi, romanul lui Fitzgerald nu insistă foarte mult pe relaţia dintre cei doi, deşi acţiunea se-ntoarce, iar şi iar, la ei, conturându-le fragmentar declinul, într-o manieră atât de subtilă încât nimeni n-ar putea spune, cu exactitate, când au început cei doi să gonească pe panta descendentă a vieţii lor. Printre rânduri, sunt construite tipologii ale oamenilor care sunt ancoraţi în societatea americană a anilor 1920, iar viciul principal căruia toţi îi cad pradă mai devreme sau mai târziu, alcoolul, reprezintă un punct de reper care nu putea să lipsească nici din acest roman.

Spre deosebire de Marele Gatsby sau Cei frumoşi şi blestemaţi în care personajul feminin se bucura de un portret complex şi intrigant, aici personajele feminine sunt două, Nicole şi Rosemary, soţia şi amanta, ca jumătăţi inspirate din aceeaşi muză. Desigur, pentru cunoscători, asemănarea Zeldei Fitzgerald cu Nicole Warren este incontestabilă pe fondul problemelor psihiatrice, însă nici Rosemary nu are, ca punct de plecare, din punctul meu de vedere, o altă tipologie feminină în afară de soţia autorului. Personal, în acest roman, eu am simţit că aceste personaje sunt, pe alocuri asemănătoare, cu deosebirea că Rosemary este mai tânără şi lipsită de problemele medicale ale lui Nicole. În rest, asemănările există între cele două chiar dacă, sub influenţa cadrului în care se dezvoltă personajele, cele două ajung, ulterior, să se individualizeze sub umbrela propriilor experienţe.

Finalul aduce cu sine acelaşi deznodământ cu care ne-a obişnuit Fitzgerald deja. El, sărac, dar inteligent, sfârşeşte pe culmile disperării, învins de patima băuturii, iar ea, vindecată şi cu posibilitatea de a-şi reface viaţa, o ia de la capăt, gata să trăiască şi să retrăiască.

Mie mi-a plăcut şi o recomand.

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

Lasa un raspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.