Jurnal

Cine ne pune piedici?

17 aprilie 2014

spiderVreme îndelungată am suferit din cauza răutăţilor celorlalţi. Vreme îndelungată am plâns, m-am revoltat, m-am ofuscat până la nebunie şi nervi, până la disperare. Şi, într-un final, cu răzbunări întotdeauna planificate, dar niciodată aplicate, de cele mai multe ori am lăsat de izbelişte dorinţa mea oarbă de a-mi face singură dreptate. Iar lucrurile s-au aşezat, într-un târziu (prea) aşteptat câteodată, de la sine.

Cu toate astea, n-am renunţat niciodată cu adevărat să fac lucrurile care-mi plac şi care, într-o oarecare (foarte mare) măsură, mă definesc din creştet şi până-n tălpi. Dar n-a fost uşor nici când părea să fie aşa. Şi, pe lângă lupta pe care am dus-o cu mine şi cu birocraţia, de cele mai multe ori am purtat câte-un război, mai călduţ sau mai rece, şi cu cei care, din prea multă iniţiativă, au decis să-mi aşeze pe drumurile şi-aşa prost asfaltate, câte-o piedică pe care să n-o uit până mor.

Între timp, însă, am deprins din mersul grăbit arta de-a ocoli unele răutăţi care m-a scutit, recunosc, de nişte suferinţe suplimentare. Şi asta, probabil, m-a făcut cumva să nu le mai văd, atunci când alerg, cu atâta entuziasm, spre propriile ţeluri (încă) neînplinite, spre soare, spre bucăţica mea de viaţă făurită-n vis după bunul plac.

Şi, din când în când, în cale-mi mai răsare o piatră. O vorbă urâtă. O observaţie răutăcioasă. Un om care-mi poartă de grijă şi care-şi dă cu presupusul despre ceea ce fac atunci când nu par să fac nimic. Iar mie-mi vine să mă revolt, să zic ceva răutăcios de sincer şi să-mi fac, astfel, dreptate. Dar apoi îmi amintesc că nu merită, că ridurile, şi nervii şi revoltele îmi dau mie peste cap homeostazia sufletului, aşa că m-aşez la umbra unui feng-shui paşnic şi respir. Toate trec, nu-i aşa?…

Ne pun piedici cei care se simt ameninţaţi de prezenţa noastră. Ne pun piedici cei care au senzaţia că, prin simpla noastră existenţă, le facem lor mai greu drumul spre afirmare. Ne pun piedici cei care nu ne plac şi care, din comoditate şi plictiseală şi invidie, simt nevoia să (ne) atace. Dar pe ei îi răsplăteşte karma, cu vârf şi-ndesat, iar eu n-am nicio-ndoială că, într-o zi, vor resimţi pe pielea lor otrava propriilor atacuri.

Însă ce e mai rău e atunci când ne punem noi, nouă, piedici. Atunci când fabricăm probleme care, în mod obişnuit, nu există. Atunci când ni se pare că totu-i prea bun şi prea frumos ca să fie-adevărat şi-ncepem să despicăm firul în patru gândind că, poate-poate, vom evita un dezastru flămând care stă la pândă, gata să ne-nghită şi să ne dea peste cap toată fericirea care-ncape într-o lume de om.

Şi-atunci apar intrigile şi se complică poveştile. Şi în urma lor rămân dovezile, cicatricile, golurile fibrozate. Şi, uneori, nişte amintiri care dor şi nişte cărţi, nişte articole, nişte tablouri…

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

Lasa un raspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.