Jurnal

De cealaltă parte

13 mai 2014

descărcareAlerg în disperare pe străzi, fără să văd nimic în jur. Îi ocolesc pe oameni cu viteza luminii şi amân să-mi trag sufletul pentru mai târziu. E ora 17:25 şi, cu o figură mai mult torturată, învelită într-o oboseală cronică, îi zâmbesc frânt paznicului şi întru în clădirea băncii. Mai sunt 5 minute până la închidere şi eu, pentru că n-am avut timp toată ziua, mă străduiesc să fac o plată înainte să sune gongul final al deadline-ului şi, bineînţeles, al clădirii cu pricina.

Cu un pas ceva mai liniştit, mă duc direct la casă. Una singură e, că la ora asta atât mai lucrează. Mă aşez la rând (vorba vine…), în spatele unei doamne care are un teanc de operaţiuni de efectuat. Casiera e obosită, dar se străduieşte să fie drăguţă. Îi merge greu serverul, sunt, deja, ultimele 5 minute din program, şi vrea să fie eficientă. Dă click-uri şi refresh-uri, numără foi si bani şi se-ncruntă a eşec când, probabil, sistemul îi dă eroare.

Eu profit de pauză şi-mi trag sufletul purtat pe dumuri şi pe tocuri. Beau o gură de apă şi, cuminte, aştept. Dar doamna din faţa mea bate nervoasă din picior şi, în timp ce aşteaptă să-i fie rezolvat teancul de chitanţe, se-ntoarce către mine şi mă scanează cu sictir. Eu îi zâmbesc, mai mult din reflex decât din reciprocitate, şi-ncep să judec de ce sufletul meu mă priveşte aşa, de parcă eu aş ţine banca-n loc. De parc-aş sta eu la rând, să mă rezolve pe mine, şi ea ar fi în spatele meu, nevoită să-şi piardă timpul preţios în urma mea. Îmi zic că a avut o zi proastă şi-mi mut frecvenţa pe alte gânduri. Mai calme şi mai odihnite. Şi, musai, mai vesele.

Numai că tanti cu sictirul nu se poate abţine si simte nevoia să cometeze. Că a mai păţit odată aşa, când a venit tot cu multe operaţiuni, tot la ora asta. Şi-atunci casiera, drăguţă, încearcă s-o lămurească explicându-i că, poate, ar fi trebuit să vină mai devreme, nu la şi 25, când programul se termină la şi jumătate, mai ales dacă ştie că durează aşa de mult (între timp se făcuse 6…). La care doamna, clienta, cu o atitudine superioară, se disculpă şi spune că n-a venit, de data asta, la şi 25, era şi-un sfert, deci, nu era chiar sfârşitul programului, cum ar veni şi cum s-ar zice.

În spatele ei, eu rămân perplexă. Şi, într-un impuls de moment, îmi vine s-o blefturesc şi s-o scutur oleacă, explicându-i că nu e nimeni obligat să stea după fundul ei. Că toţi avem programul nostru de lucru şi, respectiv, un timp liber, pe care nu ni-l recompensează nimeni, în niciun fel. Dar mă abţin, respir uşor şi adânc, şi-mi zic că nu merită. Oricum n-o să priceapă…

Într-un final, tanti „lasă de la ea, ca întotdeauna”, şi zice că revine mâine, mai devreme de închidere. Aşa că îmi vine şi mie rândul, iar eu timp de 30 de secunde mă scuz ca o netrebnică, şi în 3 minute plec din bancă, meditând şi analizând şi încercând să trag, din asta, o concluzie, că altfel care-ar mai fi rostul piedicilor din viaţa noastră?

Suntem răutăcioşi, deseori. Ni se pare normal ca doctorul nostru să fie doctor 24 de ore din 24, 7 zile din 7, deşi e şi el, înainte de toate, om, şi are şi el dreptul la ore de odihnă şi de somn, mai ales la 3 dimineaţa în nopţile de-acasă, când îi pocnesc pe unii curiozităţile (pentru că, da, nu doar pentru urgenţe sunt deranjaţi doctorii în toiul nopţii…). Ni se pare normal ca un lucrător de la bancă să-şi facă treaba, deşi noi am ajuns târziu, dar în timpul programului!, evitând să ne gândim că, poate, după program şi-a planificat ceva şi e aşteptat, şi el, ca omul, într-un loc sau altul. Ne revoltăm când ni se-ncuie câte-o uşă de instituţie în nas, pentru că „a-nchis”, şi îi blefturim măcar câteodată, cel puţin în gând dacă nu şi în faţă, pe cei care nu au putut să ne-nţeleagă şi să ne servească.

În schimb, ni se pare normal să nu lucrăm noi peste program. Să ne respecte alţii orele de odihnă. Să nu fim deranjaţi în pauza de masă şi să îi pedepsim pe cei care ne perturbă planurile cu neprevăzutul lor de ultim moment pentru că, „uite, nesimţiţii, acuma s-au trezit…” Cu toţii am trecut prin asta. Cu toţii vom mai trece.

Dar poate că, uneori, ar fi mai bine să privim şi de partea cealaltă. Că, vorba aia, un pahar cu apă poate fi ori pe jumătate plin, ori pe jumătate gol. Depinde sub ce incidenţă priveşti lucrurile.

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

Lasa un raspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.