Jurnal

Prea puternici, prea fragili

25 mai 2014

strong1Cred că unul dintre marele dezavantaje ale internetului e acela că încercăm cu toţii, într-o măsură mai mare sau mai mică, să ne afişăm doar laturile bune. Suntem puternici, suntem frumoşi, ne cosmetizăm statusurile şi fotografiile, ne îmbrăcăm în forme cât mai sclipitoare pseudo-CV-urile de la profil şi manifestăm o grijă excesivă când comentăm, când ripostăm, când dăm mai departe, ca informaţia filtrată atent şi postată cu-atâta uşurinţă cu care ne permite miraculosul click să fie cât mai atrăgătoare şi cât mai de impact.

Nu spun că asta e rău. Dar trăiesc cu senzaţia că tocmai acest fapt mă aruncă în mijlocul unor oameni care au un profil de veritabil învingător. Iar a te învârti printre supereroi, care fac şi dreg şi nu se simt niciodată rău, e unul dintre aspectele care mie, cel puţin, îmi generează, din când în când, o stare de instabilitate, nesiguranţă şi, de ce nu, confuzie.

Pentru că eu sunt om şi sunt, da, puternică, în marea majoritatea timpului, deşi am şi zile proaste, în care-mi vine să trag perdeaua peste lume şi să ud perna de nervi, de supărare, de lacrimi, când nu-mi ies la socoteală prieteniile, iubirile, visurile. Însă, desigur, asta trebuie s-o fac pe ascuns, pentru că, nu-i aşa?, oamenii te judecă şi te cataloghează supărător şi te dau jos de pe piedestalul învingătorilor pe care tot ei te-au urcat, cu concluziile lor.

Pentru că, uneori, sunt atât de sensibilă de-mi vine să plâng, doar că, din reflex, dintr-un obicei prost dobândit, nu (trebuie să) fac altceva decât să m-ascund şi să lăcrimez pe furiş când lucruri extraordinar de frumoase mi se derulează-n faţa ochilor şi-a inimii, căci cei din jur nu trebuie să ştie, să vadă, să simtă, s-audă…

Pentru că eu chiar mă revolt când lucruri rele se-ntâmplă şi pentru că mi s-ar părea mai mult decât drept să scot la înaintare armele cu care să reaşez, din eforturi strivite de convenţii rigide, dreptatea de partea binelui. În schimb, (trebuie să) mă mulţumesc, de cele mai multe ori, să tac şi să merg mai departe, pentru că „n-are rost”, pentru că „nu merită” şi pentru că, sub nicio formă, nu e permis. Şi pentru că mă simt depăşită în războaiele astea pe care le port negreşit de una singură, într-o individualitate dureros de pronunţată, ce paradox!, în acest univers al tuturor… reuşitelor…

Pentru că trebuie să ascund multe dintre lucrurile bune care mi se-ntâmplă, de teamă să nu-mi strice aura invidioşii, cu privirile şi gândurile lor răutăcioase, cu care n-am învăţat, încă, să mă lupt.

Pentru că tot găsesc motive, şi lucruri, şi gânduri de gândit în primăveri cu iarbă şi nopţi cu lună, când aş putea pur şi simplu să mă bucur şi-atât, împărţind cu generozitate din entuziasmul meu şi celorlalţi, şi altora, tuturor…

Dar, ştiu, suntem, de fapt, cu toţii, extraordinar de puternici, mai ales când dârdâim pe furiş de frică şi de emoţie că n-o să plesneacă, într-un moment de cumpănă, sufletul fragil în noi. Suntem puternici, dar sfârşim deseori bucurându-ne singuri de-o reuşită însemnată, întristându-ne singuri de-o dezamăgire usturătoare, suferind singuri din motive mai mult sau mai puţin importante şi fiind convinşi, ce nenoroc!, că nu suntem nicio clipă singuri…

Foto: http://lisahopkinsdesign.bigcartel.com/product/strong-fragile-necklace

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

Lasa un raspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.