Carte

Confesiunile lui Max Tivoli, Andrew Sean Greer

12 iulie 2014

confesiunile-lui-max-tivoliConfesiunile lui Max Tivoli e o carte pe care n-aş fi cumpărat-o sau citit-o dacă mi s-ar fi strecurat la-ntâmplate pe sub nas pentru că nici titlul şi nici autorul nu-mi spun nimic. Dar e o lectură care merge vara, ca o desprindere de realitate şi o incursiune în lumea fanteziei, unde realul se modifică puţin, atât de puţin încât nici să nu-ţi vine să crezi povestea care nu abundă de fantastic.

Se face că seamănă mult cu „The curious case of Benjamin Button”, adică scenariul standard e cam acelaşi. Un copil se naşte cu chipul unui bătrân şi se zvârcoleşte prin viaţă încercând să supravieţuiască unei lumi care nu concepe o astfel de catastrofă. Numai că personajul nostru se îndrăgosteşte iremediabil şi incurabil de Alice, o tânără de 14 ani, şi toată viaţa sa caută să şi-o apropie şi să-i fie alături, deşi ea pleacă mereu, încercând s-o protejeze, totuşi, de blestemul care-l subjugă şi care-l limitează sfâşietor în mărturisirile sale chinuitoare.

Nu m-a dat pe spate. Dar nici n-am rămas imună la încercările disperate de-a o căuta pe ea, pe iubirea vieţii lui, pe măsură ce sufletul i se maturizează invers proporţional cu trupul care-i dă aspectul fragil al tinereţii.

Cartea aceasta mi-a amintit de ce e bine să faci toate lucrurile la timpul lor, şi de ce e inutil să încerci să sari peste etape, care-şi pierd farmecul amestecate în cronologii grăbite. Şi mi-a amintit şi că „fiecare dintre noi e iubirea vieţii cuiva”, frază sub care încep confesiunile lui Max Tivoli, ciudatul, monstrul, fenomenul unor procese inexplicabile şi neverosimile.

O recomand dacă aveţi loc şi chef în geanta de plajă pentru un strop de ficţiune cu copertă roz şi final nu prea fericit.

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

Lasa un raspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.