Jurnal

Corespondenţe

25 iulie 2014

cersetoruldecafeaÎnvăţ de la maestrul Emil Brumaru, pe măsură ce progresez cu lectura volumului Cerşetorul de cafea, cât de profundă e intimitatea pe care ţi-o dă corespondenţa. Şi, în ciuda faptului că îmbrăţişez de ani buni viziunea camilpetresciană care afirmă dureros că „decât să scrii pentru public şi să nu ai conştiinţă, mai bine să scrii pentru tine şi să nu ai public”, trebuie să recunosc că apropierea pe care am regăsit-o în scrisori şi, mai ales, în simplul fapt de a avea cui să-i scrii -unui interlocutor căruia să-i povesteşti orice- mi se pare răvăşitoare. Şi, da, de la o scrisoare la alta, din care asimilez idei cu sentimentul că pătrund prin efracţie într-un suflet de om spovedindu-se, mă simt tot mai ispitită de arta mărturisirilor oneste şi curate. Pentru că nu ştiu altfel cum să descriu profunzimea aceasta copleşitoare a gândurilor redactate în scrisori cu miros de cerneală autentică.

Mi-am plăcea, recunosc, să am şi eu cui să-i scriu, pentru că simt uneori că-mi scriu doar mie, într-o zădărnicie extenuantă. Şi poate că n-aş scrie scrisori, dar aş putea încerca e-mail-uri. Să povestesc vrute şi nevrute, să redactez gânduri haotice pe care le ţin legate de mine cu sfori putrezite de-atâta stat în ploaie, să mâzgâlesc interpretări personale ale cuvintelor pe care le percep de-o anumită culoare în cărţile citite cu atâta reucunoştinţă. Să nu-mi fie frică de metaforele sălbatice care se cer tastate şi trimise… Numai că, uneori, mă întreb dacă ar avea vreun rost. Dacă e într-adevăr atât de uşor să găseşti un om căruia să-i dedici gândurile tale toate, într-o intimitate care ar copleşi pe oricine împovărat de-o astfel de onoare. Pentru că oamenii, de regulă, nu prea au curaj. Şi nici prea multă disponibilitate să primească de-a gata lucruri pe care nu şi le doresc neapărat.

Aş putea să-mi inventez un personaj citit sau, dimpotrivă, unul naiv, căruia să pot să-i explic pe-ndelete, cu analogii, rosturi şi sensuri care mă zgârie pe suflet. Aş putea să aleg la-ntâmplare un om, să-i scriu lui, sub pseudonim, mărturisiri pe care nu le-aş face oricui, dar pe care nu m-aş teme să le publice cineva, pentru că ştiu că n-ar trezi prea multe valuri de interes. Aş putea să-mi scriu mie, dar filosofia aceasta am încercat-o deja, şi se pare că n-a mers, pentru că, ce ironie!, nu sunt un cititor prea fidel al propriilor mele scrieri.

Corespondenţele poartă în ele o doză de intimitate care mă intrigă şi mă cucereşte. Şi mă ispiteşte teribil. A avea un secret, purtat în plicuri care se mută de la o destinaţie la alta într-un du-te vino plin de idei, e o idee (o realitate?) la care încep să râvnesc cu dor nebun.

Aşa că mă gândesc din ce în ce mai serios să m-apuc să scriu scrisori. Dar, vorba autorului, ce te faci „dacă la un moment dat îţi dai seama  că persoana ta nu merită să-i consemnezi întâmplările într-un jurnal?” Într-o scrisoare? În mai multe?…

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

Lasa un raspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.