Carte

Dacă dragostea ar putea gândi, Alon Gratch

8 iulie 2014

gratch_alonDacă dragostea ar putea gândi e un volum care nu m-a impresionat prea tare. Am citit-o din socarţă-n scoarţă, dar nu pot să afirm că mi-a adus ceva revelaţii demne de reţinut, de aplicat şi de dat mai departe.

Pe scurt, volumul e o antologie a şapte tipuri de dragoste aşa cum le-a descoperit Alon Gratch, care sunt exemplificate cu mituri greceşti cunoscute. Asta, e adevărat, mi s-a părut de-a dreptul interesant, dar cam atât, pentru că m-a pierdut la concluzii.

Cele şapte tipuri de dragoste sunt: dragostea narcisică (exemplificată prin povestea lui Narcis şi Echo), dragostea virtuală (Pygmalion şi Galateea), dragostea unilaterală (Cupidon), dragostea triunghiulară (Jupiter şi Io), dragostea interzisă (Pyramus şi Thisbe), dragostea sexuală (Jupiter şi Europa) şi dragostea androgină (Hermaphroditus şi Salmacis).

Ideea de bază a autorului e că purtăm în noi un grad de ambivalenţă cultivat în copilărie şi că avem tendinţa de a oscila dintr-o extremă în alta, în loc să căutăm, în permanenţă, echilibrul, în principiu pentru că nu conştientizăm care este semnificaţia acestuia. Spre exemplu, dacă avem tendinţa de a înclina către un partener puternic, pentru că în copilărie unul dintre părinţi era (sau nu) aşa şi constatăm într-o zi că acest partener este “prea puternic” pentru noi, tendinţa firească va fi ca următorul partener să fie ales pentru că e „moale”, în loc să fie cineva „mai puţin puternic”. Şi, pe baza acestei idei, autorul se joacă cu o serie de nuanţe ale trăsăturilor pe care noi avem tendinţa de a le alege la parteneri, explicând că, de fapt, totul e o chestiune de ambivalenţă.

N-aş reciti-o.

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

Lasa un raspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.