Jurnal

„Eu sunt o poveste neterminată”

18 iulie 2014

stack_of_booksCărţile te iartă de infidelităţi, cărţile nu se supără, cărţile te aşteaptă. Cărţile nu te ceartă, cărţile nu-ţi vorbesc pe tonuri urâte, cărţile nu te-ntâmpină cu reproşuri. Cărţile nu-ţi scot ochii, nu te umilesc, nu îţi dau în cap. Dar cărţile te strigă, chiar dacă tu eşti prea ocupat ca să le-auzi. Cărţile ţi se-arată, chiar dacă tu eşti prea grăbit ca să le-admiri prin vitrinele luminate ale librăriilor. Cărţile ţi s-aşază pe palme, chiar dacă tu te fereşti de ele ca să cuprinzi cu mâinile alte universuri, mai splendide şi mai tandre decât paginile lor care miros a cerneală proaspăt scoasă din tipar… Şi, câteodată, se cer însemnate şi revendicate, ca să simtă şi ele că aparţin cuiva şi că nu trăiesc la-ntâmplare, în lumea aceasta mare şi a nimănui, în care toţi se caută şi atât de puţini se şi găsesc…

Am un teanc frumos, pe birou, care mă strigă şi de care, uneori, fug în lumea largă. Alteori, privesc către el tânjind, pentru că n-am vreme de stat cu ele la poveşti (ele să-mi povestească, desigur, şi eu să le-ascult…), deşi aş vrea, şi oh!, cât aş vrea… Dar ele mă-nţeleg şi mă iartă. Nu mă ceartă şi mă aşteaptă în continuare cuminţi, deşi de multe ori se scufundă sub nori greoi de colb înecăcios de-atâta dor să fie răsfoite.

Îmi amintesc de ele mai ales când fac curat şi le şterg pe fiecare-n parte de praf, dorindu-mi iarăşi mai mult timp, mai multă voinţă, mai mult răgaz pentru dorinţa mea de-a lectura pe-ndelete. Şi, uneori, mă gândesc că e tare greu să fii carte, că nu prea ai de ales, şi că toată viaţa eşti condamnată să aştepţi să fii citită şi iubită. Iar uneori oamenii îţi plâng pe umăr şi-ntre pagini, în timp ce tu le spui, la infinit, aceeaşi poveste, veselă sau tristă. Alteori, oamenii te detestă, pentru că finalul nu e tocmai cel pe care l-au aşteptat, aducând nedreptatea în universul mirific al personajelor în care binele şi răul au împărţirea, rostul şi raţiunea lor de-a exista. Câteodată oamenii se şi revoltă, pentru că nu sunt de acord cu judecata, cu metafora, cu mersul poveştii printre file şi, în alte, cumplite cazuri, le şi abandonează pe undeva, dacă nu le place sau nu vor să mai continue povestea.

Mi-ar plăcea, uneori, să fiu o carte. Să scrie şi despre mine cineva şi să strălucesc într-o bibliotecă luminată de minţi, nu doar de stele. Dar alteori îmi spun că nemurirea e dureroasă, că vremurile se schimbă şi că veşnicia e grea, aşa că ezit în dorinţa mea cartonată şi-mpachetată peste care s-aşază, deseori, straturi întregi de praf greoi şi-necăcios, ca într-un pod vechi în care putrezesc cutii uitate de veacuri demult apuse.

{…}

Aparent, eu însămi nu sunt altceva decât o poveste neterminată care-şi caută epilogul (fericit) în nişte cărţi care m-aşteaptă. 

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

Lasa un raspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.