Jurnal

Hotarul nestatornic

21 iulie 2014

zoom_atlas_broochUnul dintre romanele care mi-a marcat semnificativ adolescenţa timpurie a fost „La Medeleni” al lui Ionel Teodoreanu, pentru că, aveam să înţeleg mai târziu, mi-am regăsit frânturi de personalitate risipite în toate cele trei personaje copilăreşti, Dănuţ, Olguţa şi Monica. Dar nu despre asta voiam să vă vorbesc, căci am convingerea că oricine şi-ar găsi, dacă şi-ar căuta, asemănări în firile celor trei copii, ci despre faptul că, acolo, în titlul primei părţi din volumul I, am găsit, pentru mine, cea mai splendidă metaforă care mă defineşte, chiar şi-acum, după ani de la prima lectură, într-o proporţie fabulos de mare: hotarul nestatornic.

La început, s-a mulţumit doar să-mi facă cu ochiul. Apoi, ca o latură latentă a personalităţii mele în curs de maturizare, a început să se manifeste, treptat, cu doruri de ducă şi copilării de-ndeplinit. Cu agitaţii care nu-mi dau voie să stau şi cu idei care se cer consemnate. Cu dorinţe de reuşită şi afirmare, cu replici copilăreşti care destind cele mai încordate situaţii adulte. Cu nu-vreau-să-plec şi cu trebuie-să-nveţi-ca-să-devii-cineva. Cu drag de carte şi cu timidităţi excesive. Cu iubiri ascunse, privite pe furiş şi cu lacrimi închise-n perna de puf de gâscă. Cu nopţi cu stele şi cu lună, cu metafore scăpate din laţul inspiraţiei, cu drag de jocul cu păpuşi şi cu glumiţe metamorfozate-n sincron cu trecerea vârstelor mele.

Hotarul nestatornic.

Mă gândesc deseori la asta, când mă năpădesc doruri abrupte de ducă. Mă gândesc deseori la cum ar arăta el, vizual vorbind, dacă cineva l-ar clădi din lut şi alte speranţe, şi la mine şi la cum n-am, uneori, stare, de parcă mă mănâncă sufletul să fug şi să mă-ntorc. Dar mă mai şi gândesc uneori că poate mi-am greşit metafora, că poate n-am ales-o atunci, cu ochi de copil, cu mintea necoaptă, să-mi fie chiar cea mai cuprinzătoare definiţie. Şi, când mă-ndoiesc, mi se preschimbă gândurile în plecări şi întoarceri. Îmi vin cursiv idei ştrengăreşti şi mi se pare firesc şi normal să le aşez în practici pe care le găsesc mai mult decât satisfăcătoare, în timp ce, pe chip, mi se aşază zâmbete năstruşnice să pot să schimb, cu ele, bucăţica asta de lume şi de ape care-mi alintă nemărginirile.

Hotarul nestatornic. Eu. O bucată de lut, o bucată de carne care se clatină de pe-un picior pe altul, de pe-o rădăcină sculptată în ţinuturi instabile pe alta. Un trup şi-un suflet, şi-o minte acoperite de o rochie vaporoasă în buzunarele căreia ascund poveşti şi valuri şi soare şi pământ. Şi oameni. Şi-o inimă bătând. Cu ele mă plimb prin lume, de pe-un pas pe altul, de pe-un gând pe altul, căutând un leac pentru nestatornicia mea limpede şi incurabilă.

Dar un hotar e un hotar şi, oricât de sălbatică i-ar fi nestatornicia, într-o zi, când o să-şi găsească locul său pe lume, n-o să mai (aibă nevoie să) fugă de pe hărţi care-şi (pre)schimbă mereu contururile.

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde Violeta 24 iulie 2014 la ora 9:10

    Trebuie sa recunosc ca articolul tau tocmai m-a determinat sa iau din nou in mana La Medeleni si sa incep sa-l citesc. Tocmai am realizat ca desi la foarte mare departare de prima citire, cea din scoala, alt fapt pe care il recunosc, ma gandesc ca probabil voi descoperi noi valente si idei intre randurile cartii.

  • Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.