Jurnal

Taxi, nu mă du chiar unde vrei!

3 iulie 2014

Taxi MangaliaMelodia lui What’s Up mi-e tovarăş de drum şi soundtrack apăsător de fiecare dată când am de făcut câte-un drum lung, însingurat, pe vreme de ploaie. Pe sub umbrela acum colorată, cu căştile-n urechi, în tandem cu ploaia care mi se izbeşte de tâmplele reci şi-ngândurate, fredonez pe muţeşte „taxi, du-mă unde vrei/ oriunde-aş merge ştiu bine că voi fi ok…” şi pasul mi se aşază, domol, pe cărările speranţelor atât de râvnite, atât de muncite.

Şi totuşi, mă gândesc mereu că nu m-aş lăsa purtată chiar spre oriunde. Că „du-mă unde vrei” e, de fapt, formula mascată a unei destinaţii precise pe care ne e frică tuturor s-o numim, atunci când ne e inima frântă şi pasul însingurat. Pentru că noi ştim, cu toţii, unde vrem s-ajungem. Pentru că, în momentele alea cu ploaie şi furtună, cu gânduri fragile şi mersul clătinat, de fapt, echilibrul ne e tulburat de ceva care ne lipseşte şi care se găseşte, inevitabil, într-un singur loc din lume, cu o destinaţie pe care nu-i destul doar s-o ştim. Şi, atunci, chiar „vreau să cred că nu-mi mai pasă”, şi vreau să fug, şi să mă scutur de griji, de apăsări, de îndoieli, de amintirile pe care le am acasă şi, cumva, undeva, să găsesc curajul s-o iau, iarăşi, de la capăt, undeva, între aici şi acolo, între acasă şi restul lumii…

Unde fugim de acasă? Unde zburăm în lume când ni se face inima mică de dor şi-aşteptare? Unde evadăm când un prezent, nişte pereţi, un verdict nemilos ne sufocă? Într-un taxi? Într-o margine de lume? Pe-un munte? Pe-un mal de mare zbuciumată? Într-un parc gol, pe-o bancă? Unde?!…

E una dintre întrebările la care n-am aflat niciodată răspuns. În evadările mele, n-am găsit consolări nicăieri. Însă m-am izbit de priviri străine şi neînţelegătoare, de mirări, de confuzie, de nepăsare, de bălţi pe care nu le-am văzut din cauza propriilor bălţi săpate conştiincios sub ochii mei înlăcrimaţi şi trişti. Şi pentru că mi s-a făcut deseori, aşteptând să treacă timpul, toamnă-n suflet şi-n gând, şi pentru că începusem să-ngheţ pe drumuri reci şi neprietenoase, tot hoinărind fără niciun rost în buzunar, m-am întors, de fiecare dată, pe jos, pe sub umbrelă, acasă…

„Taxi, nu mă du chiar unde vrei” i-aş spune, dacă ar fi să fug, într-o zi, cu galbenul refugiu mişcător şi plimbăreţ. „Du-mă acolo unde vreau s-ajung, dar fără să strig, să spun, să divulg o destinaţie aparent atât de imposibil de atins…”

Pentru că, în adâncuri, ştiu eu şi singură unde vreau s-ajung. Chiar dacă, de fapt, nu e cea mai bună dorinţă înfiripată vreodată.

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

Lasa un raspuns