Jurnal

De ce se sinucid oamenii? (ciornă)

13 august 2014

Alaltăieri a fost despre sinucideri. Am aflat, încă de la prima oră, că Robbin Williams nu mai e, veste care m-a întors pe dos încă de la 5 dimineaţa. Apoi, mi-a trecut pe lângă urechi detaliul sinuciderii, care mi s-a părut, recunosc, trist. Dar, asta e, am oftat pe furiş, mi-am spus că nu poţi şti niciodată ce e-n sufletul omului, dincolo de ochiul care râde şi de zâmbetul cu care-i înseninează pe cei din jur, pentru că, cine, pe lumea asta, nu cunoaşte sentimentul tristeţilor nimicitoare despre care nu poţi să spui nimănui, niciodată?…

Apoi, în gardă, a venit la consult un pacient cu un istoric tulburător. L-a părăsit nevasta, în timp ce el era plecat la muncă, i-a luat toţi banii pe care el i-a trimis acasă într-un interval însemnat de eforturi asidue şi, cu restul adunat, s-a apucat de băut. Şi ne-a spus, plângând cu sughiţuri, că a vrut să se omoare. Că vrea, încă, să se sinucidă. Numai că, na, l-a oprit un „nu merge chiar aşa” într-o clipă de luciditate, deşi gândul îl tentează încet, dar sigur, sub anestezia alcoolică atât de constant administrată.

Şi tot alaltăieri am mai aflat de-un caz, de o ea de-o seamă cu mine părăsită de viitorul aproape soţ care a decis că e cazul să-şi ia catrafusele şi să se reorienteze către o altă jumătate, mai tânără şi mai ispititoare, întrucât, pentru că, deoarece bla-bla-uri diverse, lăsând în urma lui un suflet care-şi poartă de azi pe mâine disperările fragede care-i astupă toate celelalte rosturi ale vieţii.

De ce se sinucid oamenii? De ce se reped la ştreang, la pastile, la balcoane înalte pentru zboruri mortale? De ce li se pare mai uşor să moară în chinuri autoprovocate decât să ceară ajutorul celor din jur?

Cât de mare trebuie să-ţi fie durerile, ca să vrei cu adevărat să mori? Cât de întunecate trebuie să-ţi fie gândurile toate, ca să execuţi, maşinal şi disperat, gresturi care să te dizolve? Şi pe cine ar trebui să ai alături, ca să te salveze pe tine de tine?…

Uneori e prea multă tristeţe în lume.

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

  • Raspunde Marian 13 august 2014 la ora 23:01

    nu tristețea e vinovată, ci singurătatea!
    la o sinucidere sînt „complici” toți membrii familiei, prietenii….

    • Raspunde Alexandra Bohan 14 august 2014 la ora 14:05

      Marian, şi singurătatea asta… uneori oamenii şi-o fac cu mâna lor. Crede-mă, sunt oameni de care nu te poţi apropia, oricât de tare ţi-ai dori şi oricât de rude le-ai fi. Nu vor, pur şi simplu. Şi uneori oboseşti, şi-i laşi în plata lor. Degeaba vrei să ajuţi pe cineva, dacă respectivul nu vrea, lucid, să fie ajutat…

  • Raspunde Maria T 13 august 2014 la ora 23:14

    Tatăl meu s-a sinucis când aveam 9 ani. Nu am înţeles niciodată gestul lui, iar de ani buni am încetat cu de ce- urile care-mi mâncau existenţa şi-aşa bulversată de propriul tată. Nu l-am condamnat niciodată, deşi cred că-n disperarea mea de copil privat de dragostea paternă tocmai de cel ce trebuia să-mi fie model, i-am mai şi vorbit acuzator. Şi, sincer, nici nu-mi bat capul la ora asta să mă gândesc ce-o fi în mintea unui om când recurge la un astfel de gest. Sigur ceva în interiorul minţii lui nu funcţionează cum trebuie. Neuronii-s în vacanţă cu axoni şi sinapse cu tot. Însă nu pot să nu-i condamn pe aceşti oameni pentru egocentrismul exacerbat de care dau dovadă; pentru egoismul ce depăşeşte limitele comprehensibilului. Cum poţi să nu te gândeşti ce laşi în urmă? Cum poate să nu îţi pese de durerea celor ce te poartă-n suflet? Şi, mai presus de toate, cum poţi să îţi mutilezi în aşa hal copiii… să îi condamni la suferinţă silnică şi zilnică pe viaţă… să le îmbolnăveşti mintea şi sufletul… Asta nu înţeleg!
    Am participat ieri la înmormântarea verişoarei mele. 37 ani, căsătorită, doi copii, conturi pline, soţ bun (sau, mă rog, aşa se vedea din exterior), înecată-n Ciric. Nu mă-ntreb ce-o fi fost în mintea ei, dar nu pot să nu mă-ntreb cum de nu s-a gândit la băieţii ei? Mă uitam la ei cum alergau în jurul sicriului. Din când în când, cel mai măricel îşi punea capul în palme şi începea să plângă. Ce tristă imagine… Parcă mă vedeam pe mine cu n ani în urmă făcând acelaşi lucru… Şi s-a rupt sufltu-n mine imaginându-mi numai cu ce gol în suflet vor creşte acei copiii.
    Nu înţeleg sinucigaşii şi nici nu vreau! Dar înţeleg felul în care trăiesc cei ce rămân… prea bine! Şi dacă într-adevăr Dumnezeu există, sper ca pe ei să nu-i ierte. Punct.

    • Raspunde Alexandra Bohan 14 august 2014 la ora 14:03

      Maria, recunosc, comentariul tău m-a răvăşit şi aş vrea să spun că te înţeleg, însă mărturisesc cu toată onestitatea că nu pot, pentru că, din fericire, nu am trecut printr-o astfel de situaţie. Dar îţi spun că mi-am pus şi întrebarea asta, dacă cei care se sinucid se gândesc la ce lasă în urmă şi dacă îţi pun, măcar preţ de-o secundă, problema celor din jur cărora le rămâne ungol imens şi-un sac de dileme fără rezolvare. Nu ştiu ce să îţi spun… dar pot să afirm, pe testate, că ştiu multă lume care, la un moment dat în viaţa asta, s-a gândit la sinucidere. Pentru că părea mai simplu, pentru că era la îndemână, pentru că şi-au dorit, prea repede, „să fie bine” şi binele n-a ezitat să-ntârzie. Dar mulţi s-au trezit, şi-au dat două palme sau, mă rog, au găsit pe cineva să-i scuture zdravăn, şi din toată experienţa asta au rămas cu puterea. Ceilalţi… s-au dus…

      Nici eu nu-i înţeleg pe sinucigaşi, dar ceva mă face să cred că nu iertarea e chiar problema lor… Însă mi-e groază de cei care rămân şi regret o suferinţă care ar fi putut fi evitată.

    Lasa un raspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.