Jurnal

Emoţii per kilogram-corp

17 octombrie 2014

cantarAm citit într-o carte că există o strânsă legătură între starea emoţională în care ne scufundăm şi maniera în care arată corpul nostru. Practic, sfidând toate legile nutriţiei şi ale dietelor mai mult sau mai puţin asupritoare, ceea ce decide, uneori, într-o proporţie mai mare decât orice alt factor nu e -aşa cum ne-am aştepta- meniul, ci starea sufletească a fiecăruia.

Cu toate astea, paradoxal, pe unii supărările-i fac să fie obezi. Pe alţii îi usucă. Pe unii, dezamăgirile în dragoste şi-n carieră îi dezechilibrează în plus, sporindu-le apetitul generos şi umflăţel. Pe alţii, însă, îi dezechilibrează în minus, văduvindu-i de straturi întregi de ţesut grăsos care se dizolvă păgubos, într-o metodă pe care, în sinea noastră, n-am îndrăzni s-o alegem niciunii dintre noi, dacă, desigur, ni s-ar oferi şansa.

Văd pretutindeni oameni care vor să slăbească şi oameni care vor să se îngraşe. Văd mereu oameni care se uită-n oglindă şi care se strâmbă, pentru că nu pot să aşeze un stop nici înainte de plus, nici după minus, în axa creionată fictiv în mintea lor a greutăţii ideale. Şi asta mă face, uneori, uitându-mă-n jur, să mă întreb cât de echilibraţi suntem, dincolo de piele şi de toate celelalte ţesuturi, şi dacă, într-adevăr, suntem suferinzi într-o manieră atât de vizibilă, însă, din prea puţine (sau prea multe?) cunoştinţe, nu reuşim să citim mesajul pe care corpul nostru ni-l transmite cu fiecare centimetru care apare sau dispare pe nesimţite.

Eu fac parte din tagma celor care, în condiţii de stres, se usucă şi se topesc, spulberând odată cu speranţele şi câteva (kilo)grame, într-o directă proporţionalitate cu care am încetat de mult să mă mai lupt. Şi ştiu că asta, uneori, mă oboseşte teribil, că e, de fapt, rodul unei inapetenţe spontane şi al unor insomnii profunde în care gânduri vin şi pleacă agitând ipoteze şi soluţii improbabile, însă n-am găsit, până acum, un alt remediu decât acela al rezolvării cauzei. Pentru că, la mine, simptomele tratate bucată cu bucată nu se ameliorează şi nici nu dispar, chinuindu-mă lent, perseverent, strop cu strop, clipă de clipă, până la propria-mi reechilibrare emoţională.

„Mâncăm ca să trăim şi nu trăim ca să mâncăm” îmi spun frecvent, când mă mai simt ispitită de impulsul de-a mânca specialităţi care nu-mi sunt (chiar) necesare, dar care-mi fac, ispititor, cu ochiul în farfurii ornate cu măiestrie. Însă eu ştiu, între tentaţii şi nepofte, că organismul meu ştie cel mai bine când şi ce să-mi ceară, iar dacă cererile-i devin diferite, distante, anormale, adevărata problema s-ar putea să nu fie neapărat în farfurie.

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

Lasa un raspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.