Jurnal

Şi regulile sunt bune la ceva

4 noiembrie 2014

shame-on-you-mmina-e1301508459512Când te obişnuieşti să lucrezi cu oameni care sunt corecţi şi educaţi, din reflex (sau din comoditate?) se-ntâmplă să mai uiţi câteodată că pe lume mai există şi altfel de tipologii, cum ar fi cea a nesimţitului. Şi, uneori, readucerile aminte de acest fel sunt atât de neaşteptate, încât e imposibil să nu ţi-o iei, măcar aşa, puţin, cât să îţi promiţi conştiincios că data viitoare ai să ţii minte.

În decursul a două circumstaţe am păţit-o săptămâna aceasta, la banca, unde regulile sunt clare şi, ca să nu existe nicio îndoială, mai sunt şi redactate cu font mare, să le vadă oricine. Dar, pare-se, ne place mult, mult de tot să ne dăm în spectacol, să ne băgăm în faţă, să facem noi altfel decât ceilalţi. N-am idee de ce, ştiu prostia aia care îi ghidează pe mulţi conform căreia regulile sunt făcute pentru a fi încălcate, dar după câțiva ani de facultate în care am învăţat (şi încă mai învăţ) protocoale care doar respectate cu stricteţe îţi pot asigura o reuşită (de orice fel, nu doar terapeutică), eu nu mai înghit prostia asta cu nerespectarea normelor. Pentru că cine a inventat regulile a avut un motiv şi-un scop care, într-o altă manieră, nu ar fi fost îndeplinit. Aşa că, personal, dacă ceva mi se pare dubios, încerc să găsesc justificarea în profunzime, înainte de a contracara o decizie, o normă, o regulă. Pentru că unele dintre ele s-ar putea chiar să fie bune.

Şi-acum, revenind la povestioarele mele, spuneam că sunt două situaţii. Una e la un bancomat situat într-o clădire în care oamenii care aşteaptă după tine se aşază undeva în lateral, la aproximativ 2 metri de cei dinainte, pentru că arhitectura clădirii nu permite ca această coadă să se formeze exact în spatele celui care efectuează operaţiuni. Ei, dar de ce să nu se aşeze doi gigei, ea şi el, direct în spatele meu, în coasta mea de om grăbit care încearcă, totuşi, să fie operativ, ca să nu piardă timpul?

Ok, am zis că poate ei nu cunosc regula. Aşa că m-am întors şi le-am explicat că, din lipsă de spaţiu, se aşeaptă mai încolo, nu în spatele meu, moment în care el, masculul, vizibil insultat în propria-i personalitate alfa, îmi aruncă un „da, merci” de-a dreptul revoltat, pentru că, vezi, dragă Doamne, mi-am permis să-l apostrofez şi să-i indic unde să se-aşeze. Iniţial m-am gândit să i-o coc, să nu mă mai grăbesc, să-l fac să aştepte de să-i iasă pe ochi, dacă a preferat să adopte o astfel de atitudine. Dar apoi mi-am spus că nu merită, pentru că, probabil, are mintea mult mai odihnită, am citit asta în ochii lui, şi, oricum, n-ar fi înţeles mesajul.

Ceva mai târziu, altă bancă, altă coadă. În faţa mea, două persoane. Una la casă, una la distanţa de respectivul de la ghişeu, aşezată o idee mai la stânga de marcajul cu atenţionarea, pe-un scaun. În picioare, lângă persoana de pe scaun, mă aşez eu. În spatele meu se mai poziţionează cineva când în clădire intră o domnişoară care trece pe lângă noi, ne priveşte pasiv, ignoră coada cu pricina şi se aşază exact în spatele celui care făcea deja operaţiunea. Îmi venea să şi râd, mă gândeam că poate are chef de glume, însă, pentru certitudinea mea grăbită şi blondă, îi spun frumos că şi noi tot la casă aşteptăm, şi că rândul, după cum se poate observa cu ochiul liber, e în cealaltă direcţie.

Domnişoara mă măsoară din cap până-n picioare cu ceva dispreţ şi se conformează fără să se revolte, în timp ce clienţii de la rând o petrec cu priviri revoltate, pentru că a îndrăznit, sfidător, să se aşeze peste rând.

Sunt paşnică şi foarte capabilă să înţeleg o mulţime de lucruri, dar nu pot să-i sufăr pe nesimţiti. Şi dacă până acum mi-am permis luxul de a-i tolera, am decis că poate n-ar trebui să mai fac asta. Pentru că regulile sunt făcute pentru toţi, cu un scop suficient de precis încât să nu genereze haos. Pentru că lumea e sătulă de experţi care ştiu ei mai bine decât oricine, dincolo de norme generate după îndelungi cercetări asumate. Şi pentru că bunul-simţ pare să devină un lux şi, dacă e aşa, o astfel de dovadă merită răsplătită. Şi, în consecinţă, absenţa lui merită, cu vârf şi-ndesat, să fie taxată.

Articole pe aceeasi tema:

Niciun comentariu

Lasa un raspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.